Harrison Bergeron şi Parlamentul

Având ca punct de plecare nuvela omonimă a lui Kurt Vonnegut, în anul 1995 apare filmul artistic "Harrison Bergeron".

Producţia este o distopie în care regula de bază era următoarea: "Oamenii nu se nasc egali. Este datoria guvernului să îi egalizeze". Cum o egalizare în sus era imposibilă, aceasta se făcea în jos, spre o mediocritate apăsătoare. Oamenii cu un intelect avansat erau siliţi să poarte nişte aparate-handicapuri, ce le ţiuiau periodic în urechi, împiedicându-i să aibă un flux al ideilor de lungă durată.

În societatea cu pricina, odată asigurată egalitatea între indivizi, alegerile fuseseră înlocuite cu tragerile la sorţi. Plecând de la această idee, se poate face o analiza interesantă pentru societatea românească. Cum ar fi un parlament obţinut prin tragere la sorţi (varianta B) faţă de cel actual (varianta A)? Sunt de discutat aspectele legate de cheltuieli, reprezentativitate, eficienţă, corupţie, performanţă. Să le luăm pe rând:

Cheltuielile în varianta B ar fi mai mici la început de mandat prin eliminarea alegerilor şi înlocuirea lor cu un sistem informatic de extragere a CNP-urilor celor înscrişi în cursă, pentru fiecare circumscriptie în parte. În rest nu ar fi diferenţe.

Principalul argument împotriva variantei B ar fi că prin tragere la sorţi nu s-ar respecta o reprezentativitate proporţională cu voinţa populară. Acest lucru nu este însă adevărat. Aleşii de către calculator ar forma la nivel naţional un eşantion destul de reprezentativ, prin simpatia sau afilierea lor la vreun partid. Ar exista însă o abatere statistică, nu ar fi o proporţionalitate perfectă. Dar niciun sistem de alegeri nu este perfect. Ultimele două sisteme încercate în România au fost criticate deopotrivă şi suscitat şi ele destule discuţii. Cum în România Partidul Celor Care Nu Voteaza ar câştiga detaşat orice alegeri, nici măcar nu ar mai suna rău o tragere la sorţi.

Eficienţa variantei B ar părea mai slabă, prin prisma faptului că ar fi adunaţi nişte oameni ce nu se cunosc unii cu alţii, fără lideri, fără să ştie prea bine ce trebuie să facă şi cum. Odată deprinse însă nişte chestiuni formale, ascultarea, discutarea, votarea unor legi nu ar pune probleme. Preşedinte al Parlamentului s-ar putea desemna decanul de vârstă, comisiile s-ar putea forma şi ele relativ uşor. Ar fi mai ineficient un astfel de parlament? Ar vota mai puţine legi? S-ar încurca, s-ar pierde în proceduri, ar chiuli mai mulţi? Nu, oamenii ar fi mult mai entuziaşti şi mai puşi pe treabă, în special la început.

Nici corupţia nu ar fi în varianta B mai mare decât acum. Nu s-ar face promisiuni anticipate şi nu s-ar plăti poliţe electorale. S-ar putea argumenta că, luaţi om cu om, parlamentarii ar putea fi uşor mituiţi, în timp ce în varianta actuală se respectă o anumită disciplină de partid. Cum activitatea parlamentarilor este transparentă, iar presa ar veghea permanent asupra lor, nu prea şi-ar permite să calce pe bec.

Care ar fi performanţa unui parlament tras la sorţi? Aceasta este mai greu de estimat. Ar propune şi ar dezbate mai puţine legi? Ar vota mai greu şi mai prost? Cel mai probabil, nu. Parlamentul nu reprezintă o grupare de specialişti, de jurişti sau economişti. El este un organism eterogen şi ar rămâne la fel şi în varianta B. O diferenţă ar fi dată de disciplina de partid. Dacă acum cele 5 partide voteaza aşa cum spun conducerile lor, în varianta B parlamentarii ar vota în principal după capul lor. Dar asta este de fapt şi idealul unui parlament, cel în care indivizii să nu fie manipulaţi. Acum practic legile sunt votate de către conducerile celor 5 partide. Cum din acestea doar 3 contează cu adevărat, practic circa 15 oameni sunt cei care stabilesc ţării.

De-a lungul vremii, oamenii au mai folosit întâmplarea pentru a efectua alegeri, în special în comunităţi religioase. Ei interpretau evenimente întâmplătoare pe baza credinţei. Chinezii antici erau convinşi că spiritele străbunilor sunt cele care ghidează comunitatea. Îndrumările acestora erau obţinute cu ajutorul oaselor de divinaţie trecute prin foc.

Sigur că un Parlament ales prin tragere la sorţi nu ar fi posibil în România. Politicienii ar fi împotrivă, poporul l-ar considera oricum o aiureală. Exerciţiul de mai sus este unul pur teoretic, menit însă a ridica întrebări cu privire la (im)perfecţiunea sistemului actual.

Mai sunt aspecte asupra cărora se poate discuta, dar în esenţă această variantă distopică nu prezintă dezavantaje majore faţă de varianta considerată cea mai democratică. Singura frustrare a cetăţeanului ar fi că şansele de a fi ales nu ar depinde deloc de munca, banii sau ştiinţa sa, ci de o loterie. De asemenea, oamenii ar fi frustraţi că nu şi-ar mai exercita dreptul la vot. Alegerea unui parlament nu se face însă pentru a satisface orgoliile unora, ci pentru a servi ţara, iar rezultatul ar putea fi chiar mai bun. În mod cert, chiar pestriţ şi plin de necunoscuţi, Parlamentul nu ar mai fi cea mai lipsită de încredere instituţie, cum este astăzi.

Evrika!

De mult timp mă gândesc ce s-ar putea face în România pentru ridicarea nivelului economic, pentru a remedia din problemele sociale, pentru a duce cu toţii o viaţa mai bună. Ce s-ar putea nu la un nivel teoretic, de netranspus în practică, ci la ceva viabil, care să funcţioneze.

Zilele trecute mi-a ajuns sub ochi manifestul Alexandrei Svet. Nu cred că aceasta este luminiţa de care avem nevoie pentru a ieşi la liman, deşi domnia sa este printre puţinii care pot demonstra asta cu buletinul (în limba rusă svet=lumină). Manifestul nu exprimă decât un şir de frustrări acumulate în mulţi dintre noi, fără însă a da soluţii clare la probleme. Beneficiind de sex-appeal-ul său, tânăra antreprenoare a reuşit să adune un capital de simpatie serios, suficient cât să ajungă în atenţia presei. Mă întreb dacă Alina Mungiu ar fi reuşit aceeaşi performanţa cu un manifest similar.

Alexandra caută să identifice oameni capabili care vor să schimbe lucrurile în bine. Nu este o noutate, ne aducem aminte de cei 15.000 de specialişti anunţati de Convenţia Democratică. Unii cunosc încercarea similara a partidului URR, format din tineri cu viziune, energie, cu aceeaşi dorinţa de schimbare a lucrurilor în bine. Fără a obţine rezultate notabile la alegeri, deşi a avut şi un candidat la preşedinţie, partidul a fuzionat în cele din urmă cu PNŢCD, iar membrii importanţi au migrat la partidele parlamentare. Alexandra nu are notorietatea şi nici nu dispune de fondurile necesare construirii unei mişcări de anvergură, care nu doar să poată intra în Parlament, ci şi să exercite actul guvernării fără compromisuri cu alte partide. Ar putea beneficia la început de ajutorul condescendent al unor moguli de presă, dar nici acesta nu ar fi suficient. Nici Oprescu, nici Patriciu, nici Teszari, oameni cu mult mai multa notorietate şi avere, nu ar putea concentra, în societatea românească de astăzi, o mişcare de mare amploare care să poată transpune în practică dezideratele de bază ale societăţii.

În lipsa unei strategii bine puse la punct, grupul de struţi transformaţi în vulturi, concentrat în jurul Alexandrei, s-ar comporta precum simpaticii înaripaţi din "Cartea junglei".



Atunci care este calea? Ce să facă oamenii cu CV-uri impresionante şi iubitori de ţară, pe care ea îi caută? Să nu aştepte să ajungă la putere pentru a schimba ceva, pentru ca asta nu este imposibil, dar necesita costuri enorme (sigur că având un buget de, să zicem, 100 miliarde de euro, gestionat corect, îi va putea eventual convinge în 4 ani pe alegători, dar nu are de unde strânge aceşti bani). Cei care declară că vor să dea o mână de ajutor României, să schimbe lucrurile, o pot face, iată câteva idei:

- aplicabil pentru toţi, indiferent de avere, să devină mai atenţi la ce se întâmplă în jur şi să caute să remedieze ei înşişi ce pot, iar dacă nu să apeleze la grupuri sau instituţii pentru ajutor. Dacă vezi o hârtie aruncată pe jos, o poţi ridica şi singur, fără să îţi cadă epoleţii, fără să te indignezi. Dacă vezi ceva în neregulă, nu aştepta să rezolve alţii.

- pentru toate categoriile profesionale, să se analizeze pe ei înşişi şi să caute să devină mândri de moralitatea şi profesionalismul lor. Să refuze mita de orice fel.

- pentru cei care au suficienţi bani şi care cred ca pot face CEVA din Parlament, să îşi pregătească din timp (cu 3-4 ani înainte) campania uninominală în colegiul dorit, discutând cu oamenii, arătându-le cine sunt, ce au făcut, ce vor să facă, dandu-le motive să îi voteze.

- pentru ziarişti, să îşi concentreze activitatea şi parte din timpul liber pe investigaţii oneste, pe scoaterea la lumină a lucrurilor imorale şi ilegale, nu pe bârfe şi can-can-uri. Să scrie despre oameni de calitate, să promoveze oamenii anonimi, dar competenţi şi de mare ţinută morală.

- pentru informaticieni, să se gândească la saituri si programe pe care le pot pune gratuit la dispoziţia societăţii, pentru a-i oferi un ajutor important. Să le transpună în practică, putându-l lua ca model pe Linus Torvalds.

- pentru profesori, să devină repere morale pentru elevii lor, să pedepsească trişarea şi să evalueze corect, în spirit docimologic. Să ofere gratuit un număr de ore de consultanţă şi meditaţii.

- pentru medici, să conceapă bloguri prin care să îşi împărtăşească din experienţă, tratamente de succes, etc. în folosul colegilor şi al pacienţilor.

- pentru jurişti, să îşi aloce un timp în care oferă consultanţă gratuită la cabinete sau pe saituri/bloguri. Să facă un portal cu întrebări şi răspunsuri frecvente la probleme.

- pentru manageri, sfaturi utile, strategii de succes, pe care le pot urma începătorii, sau alţi mici întreprinzători. Idei de afaceri, de creşteri ale vânzărilor, de creştere a calităţii.

- la fel, pentru orice alt cetăţean, există nenumărate moduri în care poate fi de folos celor din jurul său. Oferind ceva, fără să ceară în schimb vreun lucru, el va primi de fapt indirect o răsplată pentru ceea ce a facut. Fie că va avea un număr mai mare de clienţi, fie că va fi mai respectat în comunitatea sa, fie că va fi doar o chestie psihică ce te face să te simţi bine, ştiind că îi ajuţi pe alţii. Lucrurile se pot schimba de acum, începând de jos, fără să ne intrebăm unii pe alţii ce putem face şi fără ca să aşteptăm să ajungem la putere. Exemplul personal are o mare forţă persuasivă. Eu mi-am dat seama ce pot să fac şi voi face...

Homo economicus mioriticus

Asistând la discuţiile din cadrul Academiei platonice, Diogene cinicul ascultă definiţia propusă de Platon pentru om: un animal biped, fără pene. Poznaş precum îl ştim, la următoarea întâlnire se strecoară cu un cocoş viu sub mantie, pe care avusese grijă să îl jumulească în prealabil. Îl aruncă în aer, în mijlocul auditoriului, exclamând cu cinism: iată omul lui Platon! Astfel îl determină pe acesta să mai adauge o condiţie la definiţia sa: care are unghii late.

Dincolo de umorul anecdotei, vedem cum încercările de definire din antichitate căutau să pornească de la un termen general şi apoi să restrângă aria la ceea ce îşi doreau, prin termeni cât mai puţini şi mai simpli. Homo economicus este definit în literatura de specialitate drept individul care acţionează raţional şi din interes propriu.

Bun exemplu în teoria economică mondială, avatarul său românesc este, din păcate, la fel de îndepărtat de arhetipul său, precum erau şi comuniştii autohtoni de cei din teoriile lui Marx. Raţionalitatea pare a avea o mutaţie ciudată pe plaiurile mioritice, ea fiind înlocuită de grandomanie. Interesul propriu este reprezentat şi el de o variantă extrem de limitativă, predominant pe termen foarte scurt, intitulată instinct.

Economia românească s-a dezvoltat pornind de la aceste noi baze, mai puţin analizate de către economişti. Rezultatul îl vedem tot mai clar, pe zi ce trece. Am trecut, în mai puţin de un an, de la o economie care "duduia" la o contracţie severă, depaşind prognozele cele mai pesimiste ale guvernanţilor. Grandomania s-a tradus în tagma politicienilor printr-un optimist exagerat, o ignoranţă crasă a ideilor de economie sănătoasă, plus-valoare şi creştere sustenabilă. În sistemul economic ea s-a resimţit prin dezvoltări bazate pe wishful thinking, în loc de situaţii reale şi prognoze realiste. De asemenea, lipsa unor strategii clare şi a unor variante de back-up, au contribuit şi ele la scăderea economică actuală.

Instinctul a slăbit prevederea. Interesul propriu mioritic este prezentul. În varianta A a grandomaniei instinctuale prefer siguranţa leneşă a locului de muncă. Oricum eu sunt cel mai tare, se ştie, dar nu vreau să risc. E mai comod să mă fac că lucrez şi să iau bani pentru asta. Stau aici cuminte, că economia de piaţă e sălbatică şi nu vreau să fiu stresat. Poate mă ţine statul până ies la pensie, ca el e un angajator uman. Numai să nu vină ăia urâţii de la FMI cu pretenţii să se reducă din bugetari. Ufff, lasă că are grijă statu' de mine, chiar dacă nu fac nimic!

În varianta B mă lansez în afaceri. Am făcut bani, vreau să mă bucur de ei acum, să arăt că îi am, să crape vecinu de la 4 de ciudă. Îmi iau repede un SUV să mă invidieze tot blocul. Ce, economic nu se justifică? Se justifică social! Când rămân fără bani, mă port ca şi cum aş avea în continuare. Spun că am, trăiesc din credite, păstrez aparenţele, iar când vine scadenţa mai văd eu. Noroc cu ăla care a inventat liniile de credit şi pot sta încontinuu cu linia trasă integral. Ce, era altul scopul ei şi aşa dobânda e foarte mare? Lasă că poate îmi revin. Poate dau un tun. Poate câştig la loto...

Pe tiparul acestei gândiri, încercăm acum să ne revenim din criză. Toată lumea spune: să facem şosele, să dăm credite, să dăm subvenţii, să dăm ajutoare, să atragem fonduri europene, să dăm afară bugetari, să nu mai furăm!
Facem şosele de miliarde, care nu se termină niciodată, cu termen de garanţie până la prima ploaie. Dăm credite unor firme care dau faliment la scadenţa primei rate, pentru că nu se pricep să construiască treptat, pe termen lung, o afacere. Dăm subvenţii şi ajutoare nu să încurajăm productivitatea, ci doar ca măsuri sociale. Atragem fonduri europene să îi îmbogăţim pe consultanţii care ni le fac. Poate facem şi o pensiune în Palilula, ce dacă nu ştie nimeni cum ajunge acolo. Şi tot dăm afară din personalul redundant. 20% din bugetari, adică 150 de mii. Ah, nu toţi, doar cei din aparatul administrativ, vreo 3500. Nu, 10%, doar 1700. Nu anul ăsta, ştim că sunt alegeri şi nu dă bine. La anu' domnul prim-ministru va anunţa triumfător disponibilizările! De fapt erau 10% din 20%, adica vreo 35. Se anunţă încheierea colaborării cu cel de-al treilea paznic de la Ministerul Muncii. Ura, suntem salvaţi, a acceptat cele 5 salarii ca bonus, pentru că a ieşit la pensie pe caz de boală!


Lipsiţi de idei proprii, finanţiştii români se uită peste gard la suratele europene şi încearcă să se inspire de acolo. Câtă vreme însă măsurile luate de guvern nu vor include o parte semnificativă de auto-control şi de feed-back, rezultatele vor fi mult în urma aşteptărilor. Românul nu va începe să devină raţional dacă nu va fi cumva determinat să înceapă să facă asta. Va face mereu treaba de mântuială, dacă ştie că foarte puţin contează calitatea. Nici nu se va gândi la propriul interes pe termen lung, ci doar la câştigul imediat, dacă aceasta i se permite. Pe termen lung, o măsură fundamentală ar trebui să se refere la creşterea calităţii învăţământului la toate nivelele, dar aceasta este subiectul unei alte postări. Pe termen scurt trebuie înţeles că măsurile economice e musai să ajute şi să stimuleze în acelaşi timp evoluţia spre un homo economicus germanicus. Că nu este suficient să dai o lege, dacă nu prevezi şi sancţiuni. Ca degeaba ai şi pedepse, dacă nu le pui în aplicare. Că degeaba le aplici, dacă rezultatele aplicării lor vin la Sf. Aşteaptă.

Ca atare, atunci când faci autostrăzi le faci să ţină zeci de ani şi prevezi de la început toate posibilităţile. Când dai credite pentru IMM-uri, condiţionezi accesarea lor de certificarea unei gândiri economice bune, pui la dispoziţie cursuri de formare a gândirii economice manageriale, ceri proiecte, îl determini pe patron să înveţe cum să îşi conducă bine firma, dacă vrea un credit.
Când oferi subvenţii o faci cu un plan pe termen foarte lung, încurajând investiţii în tehnică de vârf, în ecologie, în viitor. Când reduci schema bugetară, o faci simplificând birocraţia, utilizând tehnica de calcul. Personalul disponibilizat îl determini să se recalifice, să îşi găsească de lucru, îl ajuţi să îşi deschidă o firmă, nu îi finanţezi nemunca. Sau îi arăţi după o evaluare care îi sunt calităţile şi ce joburi i se potrivesc cel mai bine. Şi ce este esenţial, îl informezi foarte bine. Scoţi un buletin lunar informativ, pentru firme, PFA, sau simpli angajati, in care specifici toate chestiunile esentiale si cele importante care ii privesc. Pui linkuri spre informaţiile detaliate şi te asiguri că toată lumea ştie unde se găsesc acestea şi că nu uită de existenţa lor. Nu e complicat deloc.

Fără aceste măsuri, inspirate din teoria sistemelor cu reacţie, progresul României va fi foarte lent. Vom fi precum Ahile cel iute de picior din paradoxul lui Zenon, care nu poate ajunge nicicând broasca ţestoasă aflată cu câţiva paşi înaintea sa. Numai că rolurile ar fi inversate. România ar fi broasca ce trebuie să ajungă o Europă aflată în faţă, în postura lui Ahile. Nu vom mai avea o serie convergentă, ci ne vom baza pe faptul ca Ahile la un moment dat poate îmbătrâneşte. Până atunci însă, atributul "mioriticus" din titlul postării se dovedeşte a fi detaliul minor, dar semnificativ, ce separă cocoşul înfumurat şi instinctual românesc de omul economic modern.

Auriga din Delfi

În anul 1896, un grup de arheologi francezi de la Şcoala ateniană făceau săpături în zona oraşului Delfi din Grecia. Se spune ca doreau sa sape şi sub casa unei bătrâne, însă aceasta refuza cu încăpăţânare oferta de a se muta în altă parte. Într-o noapte însă, ea avu un vis în care un tânăr de pe fundul unei mări verzi o implora să îl elibereze. Ca urmare, ea fu în cele din urmă de acord cu relocarea, iar sub casa ei arheologii descoperiră ceea ce urma să fie mândria muzeului arheologic din Delfi – statuia de bronz a conducătorului de cvadrigă.

Sculptura era descompusă în trei părţi – una formată din cap si bust, alta compusă din restul corpului şi picioare iar a treia fiind mâna dreaptă în care ţinea trei hăţuri. Mâna stângă lipsea, însă starea de conservare a statuii era remarcabilă. Ulterior s-a descoperit, îngropat la doar câţiva metri, şi postamentul statuii. Acesta păstrează inscripţionat pe el câteva cuvinte, care i-au condus pe specialişti la părerea că sculptura fusese dedicată lui Apolo de către Polyzalos, tiranul din Gela (Sicilia), ca urmare a câştigării jocurilor Pythiene din jurul anului 474 î.H., jocuri ce se ţineau la Delfi. Se ştia că oraşele siciliene erau foarte bogate în comparaţie cu cele din Grecia şi conducătorii lor îşi permiteau să ofere zeilor daruri opulente şi să dispună de cei mai buni cai şi vizitii.

Ultimele descoperiri arheologice şi coroborarea lor cu alte detalii au dat însă naştere la o nouă interpretare propusă de Svoronos, şi anume că fusese dedicată de Arkesilas din Cyrene (colonie greceasca din Libia de astăzi).

Jocurile Pythiene erau unul din cele patru jocuri panelenice din antichitate, ţinute în onoarea lui Apolo (alături de Jocurile Olimpice – la Elis, în cinstea lui Zeus, Nemeene - Nemea, tot pentru Zeus, Istmice - Corint , pentru Poseidon) precursoare ale Jocurilor Olimpice moderne, evenimente ţinute o data la patru ani la templul lui Apolo de la Delfi. Aceste jocuri fuseseră fondate in secolul VI, aveau loc din patru in patru ani şi cuprindeau probe sportive precum întrecerile de care, lupte, pentatlon, etc. dar, spre deosebire de jocurile olimpice, aveau şi întreceri de poezie şi muzică. Întrecerile erau solemne, pentru atragerea favorurilor divinităţii, nu aveau doar caracterul sportiv modern.
Cu excepţia întrecerilor de care, toţi competitorii sportivi erau complet dezbrăcaţi. La întrecerile de cvadrigi, aceştia erau obligaţi să poarte un veşmânt numit xystis, un fel de chiton lung, strâns cu o centura la bust si două curele în partea din spate care aveau rolul de a împiedica chitonul să se umfle.

S-a stabilit ca statuia aurigii face parte dintr-un ansamblu mai mare ce cuprindea cvadriga, patru sau şase cai şi unul sau doi grăjdari (sau Cyrene şi Nike sau Libya). Din păcate din restul ansamblului nu s-au păstrat decât fragmente şi nu s-a putut reconstitui cu perfectă exactitate sculptura. Părerile specialiştilor sunt încă împărţite cu privire la mâna stângă a aurigii şi la poziţia sa în cvadrigă.

Pe baza asemănării sale cu o alta statuie din aceeaşi perioadă, cea a lui Apolo din Pireu, cu care are multe similarităţi de stil, se crede ca a fost realizată în Atena.


Nu se ştie dacă statuia a fost îngropată dinadins de localnici pentru a fi salvată de jefuitori, sau de aceştia din urmă pentru a fi recuperată mai târziu, ori ca urmare a unei alunecări de teren la cutremurul din 373 î.H. Una dintre posibilele explicaţii pentru lipsa mâinii stângi ar putea fi că aceasta era fixată pe cvadrigă sau pe cârma si când s-a încercat separarea ei, a cedat prima dată la îmbinarea braţului. Altă variantă presupune că mâna stângă era întinsă şi ţinea şi celelalte patru hăţuri, ca în imaginea alăturată. Comparând cu statuia lui Apolo din Pireu se mai poate presupune că în stânga putea să mai aibă o cravaşă.

A fost dezbătută poziţia sa in cvadrigă, dacă era poziţionat central si era singur, sau dacă se afla în partea dreaptă şi în stânga sa se afla Nike (varianta susţinută de Washburn). Se presupune ca iniţial fusese ordonată de tiranul Arkesilas şi urma să îl reprezinte pe el ca învingător şi ca urmare a răsturnării sale numele aurigii a fost schimbat in Battus.

Statuia măsoară 1.80 metri înălţime, ceea ce arată o realizare a sa în mărime naturală. Aceasta este una dintre caracteristicile stilului „sever” sau clasic de început, stil ce face trecerea de la perioada arhaica la cea clasica. El a apărut în jurul bătăliei de la Marathon (490 i.H.) şi a înlocuit rapid stilul arhaic. Durează cam 40-80 de ani. Statuile din aceasta perioada sunt in mărime naturală sau mai mari decât originalul, se acordă o mai mare atenţie detaliilor anatomice şi aspectului „realist”, par mai apropiate de viaţă, cu mai mult sentiment în expresia feţei şi a mişcărilor, dar păstrează o ţinută sobră. În loc de a sta drepte şi serene, acum statuile încep să facă lucruri (conduc care, aruncă lănci, cară ceva sau călăresc)


Sculptura este goală pe dinăuntru şi a fost realizată prin metoda „ceara scursă” (lost-wax casting) care era compusă din următorii paşi:
1) se face un obiect din lut apropiat de forma dorită
2) se acoperă bucata de lut cu un strat de ceară si se modelează detaliile obiectului in ceară
3) se acoperă modelul de ceară cu un strat subţire de lut pentru a reliefa detaliile. Apoi se acoperă obiectul cu o manta de lut brut. Se ataşează stratul de lut din interior de cel exterior cu ajutorul unor verigi de fier sau de bronz. Se coace uşor lutul pentru ca ceara sa se topească şi să se poată scurge, apoi până când lutul devine foarte rezistent.
4) Se toarnă bronz topit în forma obţinută şi acesta ia locul cerii scurse anterior. Se aşteaptă ca bronzul să se răcească şi apoi se sparge forma de lut şi se scoate obiectul din bronz. Se taie verigile si pâlniile, se finisează obiectul.

Cu ajutorul acestei tehnici se făcea o economie importantă de material şi se obţinea o sculptură foarte rezistentă. Din păcate majoritatea statuilor de bronz din antichitatea greacă au fost distruse de-a lungul timpului, în special pentru refolosirea bronzului în alte scopuri. Unele dintre sculpturi însă au fost copiate în marmură de către romani, înainte de a fi topite, astfel păstrându-se cât-de-cât detaliile sculpturii greceşti. Auriga din Delfi este printre puţinele sculpturi în bronz care au rezistat în timp. Fiind atât de complexă a fost realizată din 7 părţi ce au fost asamblate prin tehnici specifice (capul, bustul, mâinile, picioarele, restul corpului

Alura sa, datorită în principal chitonului, aduce aminte de o coloană dintr-un templu. Faldurile chitonului sunt dispuse foarte natural şi seamănă cu canelurile coloanei. Prima impresie pe care i-o face vizitatorului din muzeul arheologic din Delfi este de forţă impozantă. Turistul obişnuit cu sculpturi vechi şi prost prezervate, din care doar sfinxul mai iese în evidenţă, se trezeşte deodată în faţa unei capodopere uimitor de bine conservată, care priveşte maiestuos de pe un postament.

Momentul surprins de către sculptor este cel al victoriei. Auriga poartă pe cap o bandă strânsă la spate, imprimată în argint, care reprezenta simbolul învingătorului. Cu toate acestea, chipul său nu trădează exuberanţa învingătorului. Este modest, îşi controlează foarte bine emoţiile în faţa mulţimii, este încă alert, concentrat. Această abilitate de a-ţi controla emoţiile, în special în timpul unor evenimente foarte tensionate a ajuns sa definească întreaga perioadă clasică a artei greceşti.

Ţinuta sa este bine echilibrată, puţin în contrapposto. Picioarele sunt cu atenţie diferenţiate parcă pentru a ne informa că greutatea se lasă mai mult pe cel stâng, în timp ce capul şi umerii sunt înclinate uşor spre dreapta.

Surprind ochii, care reprezentau punctul slab al celorlalte statui. În timp ce la alte sculpturi ei sunt primii distruşi sau decoloraţi, la auriga din Delfi sunt perfect conservaţi, încrustaţi cu onix iar sprâncenele sunt făcute din cupru. Privirea seamănă cumva cu cea a „băiatului lui Kritios”, uşor tristă, meditativă, cu ochii în depărtări.

Judecând după figura sa, după buclele laterale ale părului, auriga este foarte tânăr. De obicei conducătorii carelor erau adolescenţi, fiind mai uşori. Buzele sunt conturate tot din cupru şi nu afişează celebrul zâmbet arhaic. În schimb ele arată concentrarea, atenţia încordată.

Mâna este musculoasă si foarte realistă, nu strânge cu putere hăţurile însă ceea ce a condus la două interpretări – ori este un moment relaxat, după încheierea cursei, ori mai avea în mâna dreapta si o biciuşcă. Iniţial s-au găsit trei hăţuri, se presupune ca unul s-a pierdut. Din cele trei rămase, unul a fost luat pentru a fi restaurat şi este afişat separat, astfel ca pozele mai recente ale aurigii o arată doar cu 2 hăţuri în mână.

Xystisul acoperă aproape tot corpul, până la glezne şi este încins la nivelul bustului cu o centura simplă, aşa cum se obişnuia. Faldurile chitonului sunt parcă mai moi, mai pliabile. Distribuţia lor este neregulată. Reflectă structurile anatomice si forţele care acţionează asupra lui şi este probabil pentru prima oară când reflectă cu adevărat natural aşezarea pe corp a unui obiect de îmbrăcăminte. Linia tivului, o serie de bolte, creează un efect optic ce evidenţiază adâncimea cutelor, în timp ce pare a fi o linie dreaptă.

Picioarele sunt însă cele mai bine realizate. Detaliile merg chiar până la prezentarea venelor, aducând un naturalism foarte apreciat în acele vremuri, deşi astăzi ele pot părea un moft. Tălpile se continuau cu nişte bose pentru a putea fi fixata bine pe suprafaţa de metal a cvadrigei.

Realismul unei lucrări era atunci un criteriu important dacă nu esenţial de evaluare a sa. Stilul sever deşi durează doar câteva zeci de ani, nu ar trebui văzut totuşi doar ca unul tranziţional. În aceasta perioadă se produce o profundă transformare conceptuală, renunţându-se la stilul decorativ excesiv şi la posturile arhaice, căutându-se exprimarea de idei creative originale şi se realizează opere artistice deosebite, între care Auriga din Delfi este un strălucit exemplu. Idealul de frumuseţe masculină, al trăsăturilor se îmbină armonios şi va conduce la acel kalokagathia conceptualizat mai târziu de Platon.

Redundanţă şi eficienţă în economie

Care ar fi structura optimă a unei instituţii sau a unei companii, din punctul de vedere al resurselor umane? Ce reguli ar trebui să se respecte în elaborarea unei organigrame? Sunt întrebări fundamentale în economie, pentru care s-au scris tomuri întregi, s-au întocmit studii psihologice, modelări şi simulări matematice, comparaţii statistice. Rezultatele tuturor acestora nu au venit însă să invalideze ceea ce ştiam deja şi ni ne părea oricum de bun simţ.

Redundanţa resursei umane înseamnă o creştere de costuri. Motivul pentru care se recurge la aceasta este stabilitatea şi doinţa de preîntâmpinare a situaţiei când, prin dispariţia unui angajat, întreaga organizaţie are de suferit. Suferinţă cuantificată, evident, tot în costuri.

În teorie se ţine seama de o mulţime de factori pentru a se evalua probabilitatea unui angajat de a părăsi instituţia şi cheltuielile pe care firma le-ar face pentru angajarea altcuiva pe aceeaşi poziţie. Apoi se structurează organigrama în aşa fel încât să se ajungă la un optim. În practică, aceasta se întâmplă doar la unele multinaţionale foarte mari. Restul companiilor preferă abordări intuitive care pendulează între două extreme:
1. oferă salarii mici, preferă persoane fără experienţă şi acceptă o rotaţie mare a personalului pentru posturi ce implică multă rutină şi abilităţi minime;
2. oferă salarii mari, preferă persoane cu experienţă, pentru a avea o buna eficienţă în arii ce necesită creativitate, sinteză, strategie, decizie.

Dacă o companie mică nu îşi poate permite să apeleze la o soluţie de back-up complexă, pentru fiecare resursă în parte, într-una mică este deosebit de importantă fiecare. În primul caz apare şi o birocratizare suplimentară în circuitul documentelor şi cel decizional. Într-o firmă mică se şuntează de multe ori comunicarea oficială, preferându-se operativitatea. Într-o multinaţională acelaşi lucru are un timp de rezolvare şi un cost mult mai ridicat. Acesta este însă amortizat de fiabilitatea sistemului organizaţional.

Pe măsură ce se dezvoltă, o firmă începe să îşi piardă din eficienţa imediată, câştigând în stabilitate. Redundanţa începe să îşi facă simţită prezenţa, aceasta având şi impact psihologic. Când ştie că firma se poate lipsi oricând de el, un angajat nu îşi mai poate permite să îi forţeze mâna angajatorului. Măsura de echilibru impotriva abuzurilor patronatului a venit ca reacţie din partea salariaţilor, prin constituirea de sindicate. Acestea dialoghează cu managerii, asigurând o unitate de interese a angajaţilor. Contra-reacţia patronatului vine deseori prin mituirea şefilor sindicali, pentru a-şi mai reduce din pretenţii. Sindicatele sunt şi ele conştiente că pretenţiile exagerate atrag după sine falimentul companiei şi automat pierderea locului de muncă, deci implicit ratarea obiectivului de bază. Ca atare se ajunge la o negociere şi la un agreement între cele două părţi. Sistemul este cu autoreglare.

Cum principalele costuri ale unei firme sunt cele salariale, compromisurile pentru reducerea costurilor şi creşterea eficienţei vin să reducă din redundanţa existentă, păstrând-o totuşi, la un nivel mai redus, dar suficient. O alternativă acceptată de angajaţii cu salarii bune este reducerea timpului efectiv de lucru pentru fiecare şi a salariului, direct proporţional cu acesta. 100 de angajaţi cu salarii bune ar accepta mai uşor să lucreze 4 zile pe săptămână, pentru 80% din leafă, decât să facă ore suplimentare neplătite şi să acepte concedierea a 20% din ei.

Organigrama optimă depinde, firesc, de tipul de activitate economică prestată. Structura ierahică însă trebuie să ţină seama că un şef este eficient când are în jur de 3-5 subordonaţi, că trebuie să fie în măsură să îi poată controla, că departamentul poate funcţiona şi când un angajat dispare, că şeful ar trebui să poată fi şi el înlocuit de un subordonat. Experienţa arată că nici în sistemele mari, dar cu redundanţă minimă, prin plecarea unui angajat cheie nu se ajunge la închiderea firmei. Sarcinile lui vor fi preluate temporar de alţii, iar compania va merge înainte. Este adevărat că se ajunge însă la o demotivare şi a celorlalţi, iar productivitatea organizaţiei va scădea. Pentru companiile tinere este însă un compromis acceptabil. Redundanţa vine ca o măsură de consolidare a unei poziţii câştigate pe piaţă. Terenul trebuie pregătit pentru viitor, dar dacă se începe cu ea, fără ca firma să fi ajuns la o oarece stabilitate şi predictibilitate a desfăşurării activităţii economice, riscul de insucces este amplificat.

Slumdog Millionaire

Forrest Gump câştigă la "Vrei să fii miliardar". Aceasta ar fi descrierea pe scurt a marelui câştigător al Oscarurilor 2008, decernate în 2009. Cel mai bun film, cea mai buna regie, cel mai bun scenariu adaptat şi încă câteva Oscaruri mai puţin importante. O suită de premii ce ne face să ne aşteptăm la un film special. Mai mult decât atât, Slumdog Millionaire (Vagabondul milionar) îşi mai adaugă încă 88 de premii şi 33 de nominalizări, unele ale criticilor.

Dincolo însă de toate aceste distincţii, filmul este unul modest. Mult prea modest. Şi asta pentru că este lipsit de două elemente fundamentale: o poveste credibilă şi bune performanţe actoriceşti.

Poate cel mai uimitor premiu este cel acordat pentru scenariu. Simon Beaufoy transformă bestseller-ul Q & A al lui Vikas Swarup, dintr-o poveste logică şi bine închegată, într-un scenariu plin de greşeli şi total inconsistent. Dacă filmul este un SF sau fantasy, elementele de basm devin credibile prin natura lor. Dacă este o parodie, exagerările şi inconsistenţele îşi au rostul lor, pentru a stârni râsul. Dacă însă filmul este o dramă naturalistă, veridicitatea întâmplarilor şi intensitatea trăirilor devin esenţiale.

Producţia se vrea construită ca o dramă. Aceea a unui copil sărman, rămas orfan de mic, văzând cum îi este ucisă mama în timpul ciocnirilor dintre hinduşi şi musulmani. El se împrieteneşte cu o fetiţă de vărsta lui, orfană şi ea, pe care o poartă în suflet de atunci şi face totul pentru a fi împreună cu ea. Se străduieşte să supravieţuiască, visând, la fel ca mulţi alţi copii din mahalale, la posibilitatea ieşirii din sărăcie.

Filmul ni-l arată pe Jamal Malik ba având o memorie excelentă, foarte atent la detalii, ba total nepăsător cu ele. Ba fiind un cretin lipsit de logică, ba având o logică infailibilă. Ba fiind un fricos, ba având un curaj nebun. Ba neinteresat de bani, ba muncind din greu pentru cateva rupii. Această combinaţie aiuristică îl decredibilizează total ca personaj pentru publicul exigent.

Filmul abundă în clişee, scene teatrale, momente de tensiune vizibil regizate, la fel ca în telenovele. Prima parte a filmului este ceva mai reuşită şi poartă pecetea lui Cidade de Deus, din care este vizibil inspirat, atât în ceea ce priveşte acţiunea cât şi la unghiurile de filmare. Continuarea însă este fără nerv iar scheletul pe care se sprijină întreg ansamblul şi anume concursul "Vrei sa fii miliardar?" este o jalnică reprezentaţie, plină de patetism. Protagonistul este aplaudat frenetic pentru răspunsuri pe care le ştie oricine, toată lumea aşteaptă cu sufletul la gură să afle cine era al treilea muşchetar din cartea lui Dumas, înfăţişându-ne parcă o Indie în care dacă ştii capitala Franţei, deja eşti cel mai tare dintre cei mai tari.

Jocul actorilor, cu excepţia lui Anil Kapoor (prezentatorul concursului), suferă de un vizibil diletantism. Dacă copiii se descurcă ceva mai bine cu partea lor, ceilalţi nu impresioneaza defel, iar tipologia feţelor impasibile indiene adănceşte problema transmiterii sentimentelor către spectator. Filmul nu captivează decât un public puţin pretenţios, care vibrează la exotismul şi dramoleta ce i oferă. Un final tragic ar mai fi putut salva ceva din valoarea ansamblului, dar i-ar fi scăzut din încasări şi nu ar mai fi fost primit cu acelaşi entuziasm de publicul larg, care îşi doreşte happy-endings. În concluzie Danny Boyle preferă un sfârşit de poveste, iar ca să facă legătura cu Bollywood-ul şi mai evidentă, pune genericul pe un dans muzical sincron, atât de îndragit de publicul indian.

Declinul exigenţei s-a accentuat odată cu globalizarea. Când economicul ajunge să domine tot mai mult artisticul, arta pentru artă rămâne o rara avis, iar critica ajunge şi ea să aprecieze orice exotism, doar pentru că e niţel altfel decât cu ce suntem obişnuiţi. Lipsa unor repere clare, a unei viziuni şi a unei culturi cinematografice solide, face şi din cei ce ar fi trebuit să educe gusturile publicului, nişte bravi apărători ai mediocrităţii. Lăudând câteva cărămizi reuşite, dar uitând să privească armonia şi ansamblul din mai multe perspective, ei îşi ratează misiunea căreia i se dedicaseră in the first place.

Trivia şi trişatul

De ce trişează oamenii? Ei bravos, pentru că pot! Şi pentru că avantajele aduse sunt mai appealing decât eventualele dezavantaje. Sau că speră să nu fie descoperiţi şi atunci să aibă doar avantaje. De mai multe feluri, funcţie de trişor. Când e vorba de jocurile de trivia, avantajele căutate cel mai frecvent sunt respectul şi admiraţia celorlalţi.

Imensa majoritate a şmecheriilor sunt încercate de băieţi, adică tineri între 15 si 25 de ani. Ei se apucă să caute variante de îmbunătăţire ale performanţelor în joc, începând cu cele mai simple - liste ordonate şi la îndemână cu răspunsuri, până la cele mai complexe, reprezentând mici programe informatice care stochează întrebarea cu răspuns cu tot într-o bază de date, pentru a fi regăsită rapid şi automat la umătoarea apariţie. Fetele nu au răbdarea şi pasiunea de a-şi dedica atâta timp unei astfel de chestiuni. Poate din acest motiv cea mai cunoscută hackeriţă este doar una fictivă, Acid Burn (Angelina Jolie) în Hackers .

Cum nimeni nu te priveşte cum joci şi tastezi, este destul de dificil de demonstrat fără echivoc vinovăţia cuiva. Suspiciunile apar în urma obţinerii unor performanţe ce ies din limitele medii ale curbei gaussiene. Atunci se găsesc destui morloci care îl vor pe sărmanul eloi doborât de pe piedestal, tărât în mizerie şi adus în piaţa centrală pentru a fi supus oprobriului public. Guilty as charged until proving innocent!

Uneori trişorii se lasă imbătaţi de succes şi uită de principiul că nu poţi fi prins decât dacă joci prea bine. Cum uneori aceeaşi întrebarea poate fi formulată niţel diferit, devine inexplicabil cum la una din întrebări răspunzi instant, iar la cealaltă deloc. Sau cum poţi răspunde intr-o secundă, cu precizie maximă, ce poziţie în alfabetul ebraic are litera alef. Sau scriind un răspuns greşit, dar acceptat de sistem drept corect, dintr-o eroare de introducere sau verificare. Cum Eliot Ness-ii sunt puţini şi au altele mai bune de făcut, trişorii nu prea sunt descoperiţi decât în cazurile ultraflagrante. Atunci însă vinovăţiile lor devin evidente, dar ei continuă să se declare inocenţi, explicând totul prin antrenament intensiv sau neatenţie. Aşa cum se motivează şi reţinerea sutelor de subiecte cu rezolvări la bacalaureat. Şi mai sunt şi oameni care îi cred.

Mai există o categorie aparte, cei cu o gândire egalitaristă. Ei când ajung, organizatori, caută să echilibreze disputele, pentru a le face mai interesante. Îşi asumă rolul Dianei Moon Glampers din nuvela lui Kurt Vonnegut Harrison Bergeron. Ori le dau răspunsurile celor mai slabi, ori îi banează sau floodează pe cei mai buni. Acţiunea este însă una ascunsă, pentru a păstra aparenţele unei dispute corecte. Germenii bolşevismului stau exact în astfel de gândiri. În spatele ideii că oamenii trebuie să fie egali, sensul democratic al egalităţii în drepturi şi în faţa legilor este convertit într-o varianta procustiană în care este mult mai uşor să faci egalitate în jos. Pe un om puternic şi inteligent îl poţi face uşor slab, îl poţi handicapa fizic şi mental, dar pe un prost nu îl vei putea transforma niciodată într-un geniu.

Cultura generală şi trivia

Cuvântul "trivia" a intrat tiptil în limba română, deşi încă nu a apărut în dicţionare, odată cu apariţia joculeţelor cu întrebări la care privitorul este invitat să răspundă. Termenul american de trivia questions se referă la curiozităţi, ceva gen "ştiaţi că...?". Românii l-au preluat şi pentru că le place să îşi măsoare forţele, singuri sau unii cu alţii, au început să se joace.

La prima vedere, pare un joc inteligent, de natură a-ţi stimula creierul. Îmbină elemente de cultură generală cu timpul de reacţie, viteza de tastare sau clicare pe maus, ori cu abilităţile de ghicitor. Se pretează la jocul de unul singur, cu roboţi, dar şi cu mai mulţi competitori, la concursuri pe echipe, se mai îmbină cu elemente de strategie şi poate da chiar dependenţă.

Jocul este prezent pe internet în diverse forme, de la chestionare de tip grilă pe saituri, până la roboţi de irc, dc, sau orice alt mediu care presupune posibilitatea de a discuta în "camere" cu mai mulţi interlocutori simultan. Urmare a succesului de public al jocului TV "Vrei să fii miliardar?" au apărut şi variante web cu premii, care însă nu au avut succesul scontat. Astăzi este la modă varianta conquiztador, dezvoltată de programatori unguri şi cumpărată de Pro TV. Ea reuşeşte să îmbine de o manieră interesantă aleatorul cu strategia şi cunoştinţele, e stimulativ prin clasamente de mai multe feluri şi prin premii pentru cei ce joacă mult.

Nu ar fi un lucru rău, dacă s-ar face cu moderaţie şi s-ar păstra o oarecare detaşare a individului de performanţele obţinute în joc. Dorinţa de a deveni însă tot mai buni în ceea ce facem ne face să ne implicăm adânc. Vrem să ajungem cei mai rapizi, cei mai buni, primii în top, cei mai cei. Cu preţul a sute şi sute de ore petrecute în faţa calculatorului. Jocul are şi efect educativ, putem afla prin intermediul lui despre lucruri interesante, care să ne motiveze să cercetăm suplimentar, să aflăm mai multe. Din păcate, această latură a sa este mai puţin exploatată. Nu ajungem să ne retragem din mijlocul jocului, pentru că am întâlnit o întrebare fascinantă, despre care vrem să citim. Prinşi în concurs, căutăm să ne îmbunătăţim scorul, iar psihicul nostru să se mândrească cu progresul făcut.

Calitatea întrebărilor este un alt aspect important. O întrebare de genul "Cum îi chema pe cei trei muşchetari?" nu îl face pe nimeni mai deştept (cu excepţia notabilă a lui Jamal Malik, care câştigă un purcoi de bani datorită ei, prin faptul ca alege la întâmplare varianta corectă, dar asta este altă poveste). Întrebări de genul "Ce număr are pe tricou hocheistul Kosa de la SC Miercurea Ciuc?" nu sunt nici măcar de trivia. Sunt chestiuni total neinteresante, unde nici măcar logica unei aproximări nu îşi are sensul. Cele din care să poţi învăţa cu adevărat ceva util sau interesant sunt totuşi puţine. Procesul de învăţare foloseşte verificarea prin întrebări doar ca unealtă feed-back pentru fixarea noţiunilor, nu exclude informarea prealabilă despre subiect. Trivia propune o învăţare inversă, pornind de la întrebare la detaliile pe care cititorul este invitat eventual să le aprofundeze.

Această diferenţă, centrarea pe detaliu, lucru nu atât de important precum conceptul în sine, scad din meritele culturale ale jocului. Având în vedere că este totuşi şi un duel intelectual distractiv, unde se mai poate folosi şi cultura individuală, pe lângă memorie şi viteză, nu este de lepădat. Condiţia este să fie făcut cu moderaţie şi ca jucătorul să nu îşi închipuie că dacă joacă luni întregi şi reuşeşte să memoreze aproape toate întrebările, devine automat şi cel mai deştept individ din România şi din Univers.

Alegerea perfectă

Libertatea ne conferă dreptul de a alege fără restricţii. La scurte intervale de timp intervin momente în care suntem nevoiţi să facem alegeri. Unele sunt atât de fireşti încât alternativele nici nu le mai luăm în seamă, iar atunci nu ni se mai pare că de fapt noi am ales ceva. Altele par nesemnificative, dar viaţa noastră se poate schimba radical dintr-o chestiune măruntă.

Alain Resnais explorează în Smoking/ No Smoking ce schimbări poate aduce în timp o ţigară (ne)fumată la un moment dat. Serialul The outer limits cercetează şi el, în mai multe episoade, actul alegerii. În In another life avem imaginea unui Multivers, ca un fel de arbore în care fiecare decizie pe care am luat-o la un moment dat dă naştere unor noi variante de "eu", creându-se astfel un arbore gigantic de lumi pentru fiecare persoană, versiuni ale aceluiaşi individ, care pot ajunge să comunice cu alter ego-urile sale (idee explotatată şi de The One ).

O mare problemă apare însă când nu avem două sau mai multe posibilităţi din care alegerea optimă să reiasă imediat. Atunci când variantele sunt aparent echilibrate. Atunci când nu putem evalua care variantă ne va conduce spre un rezultat mai bun. În acel moment, mecanismul intern psihic care caută alegerea ideală intră într-o buclă închisă, recunoscută la nivel conştient drept nehotărâre. Alegerea presupune existenţa a minimum două opţiuni. Ea de multe ori se prezintă drept una exclusivă, dar inteligenţa noastră a făcut posibil să o putem transforma într-una reunită, anulând exclusivitatea aparentă de la început. Dacă vrem în egală măsură să vizualizăm şi meciul şi filmul de pe alt program, putem să înregistrăm unul din ele, sau să folosim două televizoare.

Alteori bucla cu pricina nu poate fi eludată şi atunci ni se înfăţişează o nouă opţiune: aceea de a nu alege. De obicei aceasta este cea mai nedorită, omul preferând să dea curs unui imbold, să facă în final alegerea, asumându-şi riscul ca ea să nu fie una fericită. Totuşi, când rezultatul alegerii este extrem de important, apare tendinţa de a temporiza, pentru a face cumva ca lucrurile să se cearnă de la sine, să devină mai evidentă în timp care este alegerea corectă. Riscul însă poate fi pe măsură, trăgând de timp, ne putem pomeni că în momentul în care ne-am hotărât, ea să nu mai fie valabilă.

Alegerile politice pe care individul le face, ar vrea să exprime concepţiile şi ideile sale, liberale, social-democrate, sau de altă natură. Din păcate, în România diferenţele doctrinare reprezintă doar un criteriu secundar, pe primul plan stând evaluarea politicienilor de vârf ce reprezintă în ochii electorului partidul. În condiţiile unor promisiuni populiste asemănătoare, a unor măsuri independente de doctrină, a unor lideri politici la fel de dezagreaţi, alegătorul se îndreaptă încet-încet spre acea buclă închisă, căutând să voteze nu ceva perfect, ci un rău mai mic. Este un fapt absolut supărator, că creşterile în sondaje se fac, în cea mai mare măsură, nu datorită faptelor bune realizate, ci datorită lucrurilor rele facute de competitori.

Am învăţat încă de mici, că rareori ni se întâmplă să avem în faţă o alegere perfectă. Aşa cum am arătat, ea nici nu mai ajunge la noi în mod conştient, fiind procesată automat, devenind reflex. De aceea este important să dăm curs intuiţiei sau raţiunii noastre şi să optăm pentru ceva cu care să fim împăcaţi, o alegere de care să nu ne fie ruşine şi pe care să ne-o putem justifica şi nouă şi altora, oricând. Chiar dacă alegem non-alegerea, preferând să lăsăm lucrurile să meargă, odată asumată aceasta, regretele noastre sunt minimizate şi începem să navigăm spre India. Poate nu vom ajunge acolo, dar vom descoperi America...

Pimsleur şi limbile străine

Paul Pimsleur a fost un lingvist american, care şi-a dedicat întreaga viaţă predării limbilor străine. Fiind profesor, nu s-a mulţumit să aplice tehnicile cunoscute, ci a căutat o metodă şi mai bună. El a plecat de la mecanismele psihice ale individului, a studiat cum funcţionează memoria şi a reuşit să pună la punct metoda care îi poartă numele.

Aceasta se bazează pe 2 elemente esenţiale: repetare graduală a cuvintelor, la intervale ce cresc în timp şi recapitularea pe tot parcursul lecţiilor a noţiunilor. Ascultătorul este invitat să răspundă la întrebări ce împletesc cuvintele noi cu altele, din lecţiile precedente. Apoi, i se dă răspunsul corect, pentru verificare şi reamintire.

Lecţiile sale au fiecare câte 30 minute, acesta fiind intervalul optim în care mintea se poate concentra fără să obosească. Ele sunt lecţii audio, putând astfel să fie uşor ascultate acasă, pe stradă sau în maşină.

Lecţiile nu sunt grele, urmează planul de învăţare ale aceloraşi cuvinte şi expresii, indiferent de limbă. Pimsleur nu s-a limitat doar la limbile majore, ci a creat lecţii şi pentru limbi mai mici, cum este româna. Cursurile sale sunt de 10, 30, 90 şi 100 de lecţii şi sunt cele mai apreciate în lume pentru eficienţa lor. Cum vi se pare să învăţaţi să vă descurcaţi într-o vizită în Polonia, vorbind limba nativă, după doar 10 lecţii Pimsleur?

Metoda sa ar putea fi extinsă şi pentru alte materii. Profesorii ar deveni mai buni dacă ar căuta în primul rând să fixeze noţiunile de bază şi să se concentreze pe memoria pe termen lung. Studiul şi metodele există. Trebuie doar aplicate.

Fapte şi pedepse (I)

Câţi dintre cetăţenii României credeţi că ar accepta o pedeapsă privativă de libertate (să zicem un an), ştiind că ulterior vor beneficia de o sumă consistentă de bani (să zicem un milion de euro)? Mulţi. Prea mulţi. Iar dacă am pune această întrebare în Zimbabwe, probabil preşedintele Mugabe ar fi singurul care ar spune "nu". Înseamnă că ceva este în neregulă.

Ideea aplicării unei pedepse în societatea de astăzi nu este de a-l umili pe individ, ci de a-i restricţiona unele drepturi, presupuse importante. El nu mai este dus într-o cameră 101, nu mai este înjosit şi nici nu i se mai aplică (teoretic) corecţii fizice. Este memorabilă replica lui Leslie Nielsen din Naked Gun 33 1/3, când încearcă să provoace o revoltă a deţinuţilor: "Hey, you call this slop - real slop has got chunks of things in it, this is more like gruel. And this chateau la blanc is supposed to be served slightly chilled this is room temperature. What do you think we are - animals?"

Alături de această privaţiune, se aplică programe psihologice de reintegrare a individului în societate, pentru a-l determina să înţeleagă unde a greşit şi să nu mai încalce legile. Societatea caută să îl ajute pe infractor, să îl facă să adere la sistemul public de valori. Ce se întâmplă însă dacă câştigul pe care făptaşul îl va avea depăşeşte în propria-i balanţă pierderea pe care o suferă prin privarea de libertate? Atunci el devine motivat să facă acel lucru, înseamnă că pedeapsa pe care o primeşte este prea blândă şi nu îşi atinge scopul.

Un hoţ care, de orice fel ar fi, nu ar trebui să fie lăsat să stea într-un penitenciar, consumând în continuare din banii contribuabililor. El ar trebui să muncească în folosul comunităţii sau al păgubitului cel puţin până paguba va fi amortizată. Pentru mulţi rutina zilnică este în fapt o închisoare. Drumul până la serviciu şi înapoi, orele de muncă obositoare prestate, îl obosesc suficient de tare încât, ajuns acasă, îşi doreşte doar să facă un duş şi să se culce, pentru că îl aşteaptă o nouă zi istovitoare. Weekend-urile sunt petrecute între aprovizionare şi curăţenie, griji cotidiene, plata de facturi, eventual o mică relaxare la TV. În aceste condiţii să stea un an la închisoare, lipsit de griji, liber să citească, scrie, gândi la orice, îi poate părea o vacanţă.

Lucrul cel mai important care îl face să nu îşi dorească să ajungă acolo nu ţine de ideea de privare de libertate. În România teama este de lucrurile conexe care se pot întâmplă, de abuzurile colegilor de celulă, ale gardienilor, umilinţele la care poate fi supus, lucruri care în teoria sistemului penitenciar nu ar trebui să se întâmple.

O evaluare modernă a sistemului punitiv ar trebui să încerce variante alternative, deja aplicate de către americani, precum închisoarea de perimetru la domiciliu, obligativitatea prestării de muncă, de a fi prezent acasă la anumite ore fixe, sau interdicţii legate de infracţiunea comisă (un infractor în domeniul IT să nu mai pună mâna o perioadă pe un calculator). Pentru un cracker ar fi mult mai trist să nu mai aibă voie să folosească un computer, decât să fie restricţionat la un perimetru. Poate interdicţia de a-şi satisface cea mai mare plăcere ar fi o variantă alternativă mai eficace, spre deosebire de tratarea egală a tuturor prin amendă şi/sau lipsire de libertate. Aici rămâne însă de discutat cum îl determini şi motivezi să accepte acea măsură, căci altfel tot la închisoare se ajunge.

Mentalităţi de-a lungul timpului

Faimosul îndemn socratic „γνῶθι σεαυτόν” nu s-ar putea realiza fără a ne cunoaşte devenirea, fără a şti lungul drum al umanităţii care ne-a condus spre ceea ce suntem în momentul de faţă. Tot ceea ce s-a întâmplat practic de când faimoasa Lucy a văzut lumina zilei pe actualul teritoriu al Etiopiei, reprezintă factori cheie în evoluţia noastră ca specie şi în particular ca individ. Dacă istoria se concentrează în principal pe ansamblul relaţiilor interumane esenţiale, cu rezultate politice şi sociale, iar istoria artei studiază evoluţia culturii şi a manifestărilor artistice, toate acestea nu sunt practic decât ramuri ale unui domeniu mult mai vast, reprezentat de istoria mentalităţilor.

Aceasta a determinat în mare măsură zeigeist-ul unei epoci, iar manifestările ei cele mai de seamă au dat naştere filosofiei. Mentalitatea ca tipar izvorăşte în principal din educaţie, facută astăzi de familie, şcoală, societate, în consonanţă cu vremurile trăite.

Studiul ei nu s-ar putea începe fără o analiză a factorilor determinanţi. Pornind de la fiziologia umană şi marele salt înainte care ne-a adus capacitatea de abstractizare la nivel cerebral. Urmărind factorii cheie ce au asigurat dobândirea unei perspective unice în natură şi punctând momentele cheie ce au influenţat decisiv gândirea umană. De la descoperirea producerii focului, a roţii, a tiparului a zahărului, a fizicii cuantice, până la Internet, se pot urmări schimbările de perspectivă date de fiecare în parte. Descoperirile (din întâmplare sau nu) şi invenţiile au jucat un rol extrem de important în această „aventură” a omului. Religia, apariţia şi dezvoltarea ei, în consonanţă cu geografia locurilor, este de asemenea un aspect de seamă.

Un al doilea domeniu care ar trebui punctat îl reprezintă cvasi-constanţa unor arhetipuri ideatice ale omului. Dintre acestea m-aş opri la două dintre ele: dorinţa de înavuţire (de putere) şi plăcerea de a (se) împodobi. Se pot urmări în timp evoluţiile prin schimbarea de formă, cea de conţinut rămânând în fond aceeaşi.

Cel mai interesant aspect însă este cel al vieţii private, al lucrurilor simple care se întâmplă „când nu se întâmplă nimic”. Acea viaţă cotidiană, relaţiile interumane pe care le experimentăm şi noi înşine la tot pasul, centrate pe cele trei tipuri deosebite: familiale, religioase, social-mondene.

Fascinanta încrengătură de idei ne oferă imaginea unui adevărat păienjeniş, reproduce structura cerebrală a unui individ, cu toate conexiunile neuronale care se influenţează reciproc. Omul este o fiinţă socială şi totuşi libertatea şi individualitatea îi sunt mai drage decât orice altceva. Nu degeaba Aristotel le cataloga drept condiţii esenţiale pentru a ajunge la fericire.

Recurent, ne întoarcem însă la filosofie şi ne întrebăm: „Quo vadis?”. Cum vom gândi în viitor? Ce idei vom avea peste o sută, o mie de ani? Cum va fi viaţa noastră socială de atunci şi mai cu seamă vom reuşi să facem din om cu adevărat o fiinţă nobilă, reuşind a înlocui ancestrala dorinţă de înavuţire materială cu cea spirituală?

Despre culori

Ce sunt culorile? De ce le vedem aşa cum le vedem? cum văd alte vietăţi în comparaţie cu noi? Care sunt cele trei culori fundamentale? Iată câteva întrebări pe care ni le-am pus probabil cu toţii, încă de când eram copii. Poate nu toţi am ajuns şi la răspunsuri foarte clare, aşa că este interesant de intrat niţel în lumea culorilor, ca preludiu pentru domeniul artistic, de care mă voi ocupa în postări viitoare.



Să aruncăm o privire spre imaginea de mai sus. Am învăţat la fizică despre undele electromagnetice şi că lumina este, şi ea, tot o undă. Mă rog, o dualitate undă-corpuscul, dar asta este deja altă poveste. Pare ciudat cum de doar acel spectru îngust pe care îl numim vizibil este receptat de ochii noştri. De ce îl vedem tocmai pe el şi nu vedem undele radio sau razele X, cum reuşea vizorul lui Geordi La Forge?

Din motive biologice, de adaptare, pe scara evoluţiei. Undele gamma şi razele X sunt blocate de atmosferă, deci nu aveau cum să fie folositoare pe Pământ o abilitate de percepţie a lor. Unde radio, microunde, deşi mai ajung la noi, venind din spaţiul cosmic, nu au jucat un rol important în evoluţia noastră. Ca urmare, caracteristicile luminii solare care ajungeau pe Pământ au influenţat cel mai mult evoluţia vieţii, iar acestea încep din zona ultravioletului (mare parte din ultraviolete sunt blocate de stratul de ozon) şi merg un pic mai mult decât vedem noi, spre infraroşu. Există insecte care sunt atrase de lumina ultravioletă, invizibilă pentru oameni, iar de pildă şerpii au un organ de simţ, distinct de ochi, cu ajutorul căruia pot sesiza radiaţia infraroşie dată de căldura unui corp, foarte utilă la identificarea prăzii pe timp de noapte.

Noi percepem senzaţia de culoare când lumina pătrunde prin pupilă şi ajunge pe retină, sensibilizându-ne celulele cu conuri. Cele cu bastonaşe sunt mult mai sensibile la lumină slabă, dar nu ne oferă decât informaţii privind formele. Noaptea toate pisicile sunt negre, pentru că lumina slabă nu declanşează vreo reacţie din partea celulelor cu conuri. Când însă lumina este suficient de puternică, radiaţiile electromagnetice ce o compun declanşează acţiunea conurilor, ce transmit mai departe spre centrul optic din creier informaţia pentru a se compune acolo senzaţia de culoare.

De ce însă putem vedea culori care nu există în spectrul vizibil de mai sus, precum maro sau roz? Pentru că noi avem de fapt 3 tipuri de celule cu conuri. Fiecare are o caracteristică asemănătoare curbei lui Gauss, cu intensitate maximă pentru o anumită lungime de undă, care descreşte treptat, pe măsură ce radiaţiile se depărtează de ea. Cele 3 tipuri de celule cu conuri au acel maxim aproximativ la culorile roşu, verde şi albastru. Ele transmit aşadar 3 semnale distincte, fiecare cu intensitate de la 0 la 1. Dacă ar fi să ne imaginăm, un grafic a ceea ce vedem, rezultatul ar fi de fapt un "cub de culori". Vedem aşadar mult mai mult decât spectrul dat de prisma optică, percepţiile de maro şi roz fiind şi ele nişte adaptări ale creierului nostru la acest cub. Daltoniştii au conurile de roşu si verde foarte apropiate unul de altul, din punctul de vedere al caracteristicilor, ceea ce duce transformă cubul de culoare într-un pătrat. Nu toate animalele au 3 tipuri de celule cu conuri, s-a descoperit că unele, precum câinii şi pisicile au 2, dar există păsări care au şi 4. Aceste păsări ar vedea aşadar un "hypercub de culoare".

Ştim că în televiziune, fotografie, la calculator, se foloseşte sistemul RGB, adică roşu, verde şi albastru (imaginea din stânga). Dacă ne gândim însă la imprimantă, ştim că cele 3 cartuşe de culoare ale ei au culorile cyan, magenta şi galben (imaginea centrală). Iar dacă ne amintim orele de desen sau întrebăm un pictor, vom constata că cele 3 culori fundamentale sunt roşu, galben şi albastru (dreapta). De ce?



Diferenţele vin mai întâi în funcţie de tipul corpului la care ne uităm, dacă are lumină proprie sau nu. Corpurile care emit lumină sunt aditive, cum este monitorul, ajung direct pe retina noastră, unde se compun prin însumare (reuniune). De remarcat că spre exemplu galben se poate obţine din reuniunea lungimilor de undă roşu şi verde. Dar noi vedem galben şi când radiaţia chiar este galbenă. Atunci cum putem şti dacă acel galben pe care îl sesizăm este o culoare pură sau este de fapt o combinaţie de mai multe unde? Cu ochiul nu reuşim, însă putem face asta utilizând un spectroscop.

Corpurile ce nu au lumină proprie le vom vedea negre în întuneric. Expuse la lumină, ele vor absorbi unele unde şi vor reflecta altele, noi percepându-le doar pe cele reflectate de către ele. Dacă le absorb pe toate ne vor părea negre. Dacă nu absorb nimic ne vor părea transparente, reflectorizante sau albe, în funcţie de textură şi de modul în care reflectă şi refractă undele luminoase ce ajung pe suprafaţele lor. Culorile corecte substractive, care prin combinaţiile lor ne pot genera celelalte culori, sunt exact opusele lui roşu, verde şi albastru, adică cyan, magenta şi galben. De-asta sunt folosite de către imprimante. Problema este că nu există în natură pigmenţi 100% puri, care să absoarbă doar o lungime de undă, sau costul obţinerii lor este prohibitiv. Din această cauză culorile obţinute nu sunt chiar ca cele naturale. În plus, se mai foloseşte şi cartuşul negru pentru tonurile foarte închise.

Roşu, galben, albastru s-a păstrat mai degrabă din motive istorice, tradiţionale. Amestecul lor nu ne dă negru, ci doar un maro murdar. Culorile magenta si cyan-turcoaz erau în secolele precedente şi mai dificil de obţinut din natură, pictura evolua în principal la nivelul reprezentării, iar optica din fizică se afla încă în perioada romantică.

Cum poate evita statul munca la negru?

Dacă ar fi un banc am spune "să îi cheme înapoi pe românii care muncesc in America". E amuzant însă să vezi cum lumea caută fel de fel de soluţii pentru a aduce la suprafaţă munca la negru, care îi privează pe angajaţi de asigurări de sănătate, şomaj şi pensie, iar pe stat de impozit. Propunerile pornesc de la reducerea taxelor până la intensificarea controalelor. Aceste măsuri au însă un efect limitat. Controlorii sunt şi ei oameni, deci coruptibili, sunt puţini, angajatorii se pot ascunde bine, e greu de demonstrat că cineva lucreaza la tine la negru dacă nici el nu recunoaşte asta. Şi angajatul acceptă uneori ipostaza aceasta, deloc fericită, pentru că tot e mai bine decât nimic, sau pentru a lua bani mai mulţi prin evitarea taxelor.

Totul însă trebuie pornit de la un nivel psihologic, în care angajatul să fie stimulat pentru a-l denunţa pe patronul exploatator. O stimulare nu printr-o bătaie pe umăr ci efectiv una eficientă. De pildă angajatorul dovedit că umblă cu fofârlica să primească o amendă corespunzătoare salariului minim pe 10 ani. Din această sumă jumătate să îi revină angajatului care a adus dovezile privind ilegalităţile patronului. Asta înseamnă pentru el că 5 ani de zile ar putea fi şomer de lux, lucru care i-ar surâde, mai ales că nu l-ar împiedica să se reangajeze imediat în altă parte.

În atari condiţii cărui patron îi va mai da mâna să folosească munca la negru, sau chiar să îl plătească pe contract cu o sumă mică şi restul banilor să fie negri, înmânaţi în plic? Doar celor care au mare încredere în fidelitatea tuturor angajaţilor. Dar banul e ochiul dracului şi tentaţia de a-ţi pârâ angajatorul necinstit ar fi mare.

Acum problemele ar rămâne mersul de melc şi ineficienţa justiţiei, posibile transferuri de active spre alte firme ale patronilor prinşi cu mâţa-n sac, pentru a lăsa societatea necinstită să falimenteze. Românul este inventiv. Dacă s-ar forţa limite maxime ale unor astfel de procese, să nu se întindă pe ani de zile, dacă s-ar îngrădi posibilităţile de mişcare ale firmelor în cauză şi banii s-ar recupera de la administratorul sau managerul ei, eficienţa unei astfel de măsuri ar fi ridicată.

Sigur, mai trebuie avut în vedere că este nevoie de dovezi solide, pentru a evita denunţurile false şi înscenările. Foamea de bani uşori câştigaţi a unora sau dorinţa de răzbunare poate conduce şi spre reclamaţii mincinoase, dar măsura ar rămâne în ansamblu una pozitivă, cea mai mare pondere a muncii la negru ieşind la lumină.

Nu trebuie nici căzut în extrema cealaltă şi să credem că soluţia aceasta este aplicabilă oricum şi oriunde. Dacă patronul este sufocat de taxe, îşi închide prăvălia şi pleacă, iar în final pierd atât statul, cât şi populaţia. Măsura amenzilor poate fi aplicată pentru a descuraja tentativele de fraudă, dar trebuie completată cu facilităţi pentru cei ce angajează şomeri şi tineri absolvenţi, sau care creează locuri de muncă în zone defavorizate. Atunci am avea un sistem echilibrat şi funcţional, în care munca la negru ar rămâne doar bancul de la început.

Bun cetăţean sau turnător?

Cum poate fi catalogat un individ care îl toarnă pe altul? Depinde această încadrare de fapta pârâtului? Depinde de statul în care se petrece această faptă? Depinde de legislaţia în domeniu? Este dificil de oferit nişte criterii universal aplicabile, iar părerile vor fi întotdeauna împărţite.

Statul caută de fiecare dată să apeleze la ajutorul cetăţeanului, îl încurajează să semnaleze ilegalităţi sau contravenţii, indiferent dacă e un stat democratic sau dictatorial. Cam toată lumea e de acord că semnalarea unui furt din banii publici în statul democratic este un act meritoriu. Şi în statul comunist, la vremea respectivă, era la fel de lăudabil, dar dacă îl privim astăzi, rămâne el la fel? Nu însemna că prin aceasta delatorul şi-a adus contribuţia la menţinerea regimului recent condamnat ca fiind ilegitim şi criminal? Rămâne atunci orice faptă îndreptată împotriva statului comunist pozitivă, chiar când interesul făptuitorului a fost unul strict personal?

Dacă demaşti o hoţie într-un stat de drept este o faptă bună. Dar dacă atragi atenţia unui om de ordine, că cineva s-a strecurat fără bilet, cum este? De ce ar avea importanţă dacă prin asta păgubeşte statul sau un particular? La fapte mărunte avem tendinţa să închidem mai uşor ochii, să acceptăm tacit comiterea unei fapte antisociale, evaluând involuntar statulul făptaşului şi prejudiciul provocat. Dacă un cerşetor va fura o pâine să poată mânca, clemenţa noastră este maximă, prin prisma milei şi a compasiunii pe care o simţim.

Mai contează şi pedeapsă pe care ştim că o va primi vinovatul în urma denunţului pe care l-am face. Dacă conştiinţa noastră ne spune că pedeapsa aplicabilă este disproporţionată faţă de faptă, devenim şi mai refractari. O problemă cumva similară îşi pune Cristi, în filmul lui Porumboiu, "Poliţist, adjectiv". Maieutica şefului său îl face însă să devină doar instrumentul societăţii prin care ea aplică legea, fără să îşi mai pună probleme de moralitate.

Până la urmă însă legile se vor a fi nişte norme care să urmeze câteva principii morale sănătoase, care să protejeze cetăţeanul onest, reprezintă o reflectare a principiilor de viaţă ale majorităţii, care în timp devine tot mai tolerantă. Atunci şi categorisirea despre care vorbim suferă o shiftare, tocmai plecând de la această toleranţă. Ea ne face mai îngăduitori cu cei care greşesc, dar nu faţă de noi, şi să nu mai dorim să fim "buni cetăţeni" decât dacă fapta o considerăm cu adevărat gravă.

Capcane în logica statistică

Să analizăm următoarea problemă: O mamă are doi copii. Dacă unul din ei este băiat, care este probabilitatea ca şi celălalt să fie tot băiat?

La prima vedere pare o problemă banală şi răspunsul pare la fel de clar: 50%, adica 0,5. Apoi gândul îl duce pe cititor la faptul că sunt mai multe femei decât bărbaţi, deci şansele sa fie băiat ar fi un pic mai mici. Nu acesta este răspunsul. Diferenţa dintre numărul bărbaţilor şi al femeilor vine mai mult din diferenţa speranţei de viaţă dintre sexe (mai nou bărbaţii recuperează terenul în India, unde părinţii preferă să aibă băieţi pentru a nu mai plăti zestre). Deci putem considera liniştiţi că dacă o mamă are un copil, şansele ca el să fie băiat sunt 50%.

Atunci prin ce diferă problema de mai sus? Prin ce este relevant faptul că sunt doi copii? Ce legătura are celălalt copil cu faptul ca unul din ei este băiat? Are! Diferenţa constă în faptul că folosind sintagma "unul din ei" nu am specificat clar care. Dacă am fi spus "primul" "cel mic", "cel cu ochi albaştri", "frumosul" ori orice altă variantă ce ar fi făcut o referinţă clară, datele problemei se schimbau. Atunci răspunsul ar fi fost 50%. În cazul nostru însă "unul din ei" se traduce în logica matematică aplicată cazului nostru prin "ori primul este băiat ori al doilea este băiat", adică nu reduce problema la un singur copil, independent de celălalt. Şi atunci problema noastră se rezolvă în felul următor:

Plecăm de la ipoteza ca o mamă are doi copii. Asta înseamnă variantele bb, bf, fb, ff, fiecare cu probabilitate de 25%. Ţinem cont de faptul ca cel puţin unul din ei este băiat, adica elimininăm varianta ff. Probabilitatea reprezintă raportul dintre numărul de cazuri favorabile şi numărul total de cazuri. La noi din cele 3 variante, într-una singură avem bb, aşadar acest raport este 1/3. Răspunsul la problema noastră este 1/3 = 0,(3) = aproximativ 33,33%.

Soluţii în agricultură

Tuturor ne este cunoscută sintagma "grânarul Europei" prin care era desemnată România în perioada interbelică. Rostită cu admiraţie, formula ascundea un adevăr de necontestat - marele potenţial agricol al României. Perioada comunistă nu a ignorat acest potenţial, ci l-a exploatat din plin. În ciuda furturilor şi umflării cifrelor oficiale, recoltele agricole erau foarte bune. La urma urmei atât agricultura cât şi zootehnia se bazează pe matematică. Ştii potenţialul unei seminţe, ştii munca pe care o depui la un hectar, poţi evalua destul de bine recolta ce o vei obţine. Poţi încerca să minimizezi şi efectele unor eventuale calamităţi naturale şi să obţii o ecuaţie simplă care îţi va aproxima destul de corect rezultatul muncii.

Una din marile greşeli ale lui Ceauşescu a reprezentat-o forţarea exporturilor agricole în defavoarea pieţei interne. Dorinţa sa patriotică de a nu mai depinde de nimeni, de a plăti rapid datoriile, l-a făcut ca la începutul anilor 80 să pornească acea nebunie a exportului care a nemulţumit profund populaţia. În pofida recoltelor bune, percepţia colectivă a orăşenilor (cei de la ţară reuşeau mai uşor să se descurce, fie că era vorba de IAS sau CAP) ajunsese să fie că totul este o mare minciună, din moment ce nu se găsesc de niciunele.

Tranziţia agriculturii spre economia de piaţă a fost greşit înfăptuită, din interes sau neştiinţă. Ca urmare a disoluţiei autorităţii statale, agricultura s-a fărâmiţat, CAP-urile şi IAS-urile dizolvându-se. Lipsa unui proiect cu plan de bătaie lungă pentru ajutorarea agricultorului, prin construirea unei structuri sănătoase şi eficiente, a făcut ca la 20 de ani distanţă să fim din punctul de vedere al producţiei mult în urma anului 1989.

Nota grea de plată a tranziţiei se poate însă îndulci prin aplicarea în ceasul al 12-lea a unei politici sănătoase, care să aducă România agricolă din sec. XIX în sec. XXI şi care să îi pună în valoare uriaşul potenţial ecologic.

Pentru aceasta ar trebui mai întâi ca toate subvenţiile care se acordă să fie orientate spre producţia ecologică. Achiziţia de material săditor de calitate, îngrăşăminte naturale, lucratul eficient al terenului aflat în folosinţă prin achiziţia de utilaje moderne. În NICIUN caz nu trebuie subvenţionat ţăranul care munceşte propriul teren de câteva hectare cu boi şi plug şi care foloseşte îngrăşăminte chimice ce distrug calităţile nutritive ale produselor.

Prima măsură, deşi cronologic ar fi ultima, o reprezintă, ca şi în cazul propunerii precedente, informarea individuală. Ministerul agriculturii va trebui să trimită scrisori către toate firmele cu profil agricol prin care să le explice toate noutăţile şi facilităţile pe care le-a introdus. De asemenea, micii producători care nu au încă o societate comercială trebuie informaţi prin mass-media de respectivele măsuri şi variantele pe care le au la dispoziţie.

Staţiunile de cercetare în agricultură vor trebui să reprezinte punctele principale de coordonare ale proiectului ecologic. Ele se vor ocupa de comercializarea materialului săditor subvenţionat de minister prin vouchere specifice (de preferinţă electronice, cum vom vedea în continuare). Tot ele vor emite şi recomandări de cultivare pentru fiecare teren în parte pe baze pedo-climatice. De asemenea, vor ţine o evidenţă a intenţiei de cultivare a terenurilor cu diverse culturi. Dacă tot românul va pune doar grâu şi porumb preţul acestora va scădea foarte mult în timp ce preţul altor culturi va creşte. Staţiunile vor avea în grijă actualizarea la nivel judeţean şi naţional a vânzărilor de material săditor şi publicarea lor pe saiturile proprii, centralizate la nivel naţional. Ele vor face şi sugestii de împărţire în ferme pentru Asociaţiile agricole.

Subvenţiile în agricultură trebuie făcute cu isteţime. Se vor subvenţiona numai investiţiile eficiente, gen irigaţii, tehnologie modernă, pentru cultivarea suprafeţelor mari, încurajând astfel asocierile particularilor. O variantă eficace ar fi trecerea acelor subvenţii exclusiv în format electronic, prin vouchere virtuale, accesibile fiecărui producător înscris prin internet, putând plati cu ele servicii sau credite agricole prin intermediul portalului pus la dispoziţie de către Ministerul Agriculturii.

Platforma aceasta electronică poate aduce laolaltă numeroase facilităţi oferite agricultorilor. Plecând de la chestiunile generale pentru orice firmă, prezentate în postul despre prima măsură a Guvernului, până la informare cu privire la noi tehnologii disponibile, sere, proiecte europene accesibile, firme ce se ocupă cu desfacerea produselor, transportatori, asiguratori şi informaţii cu privire la bursa agricolă.

De mare ajutor ar fi un portal dedicat tranzacţiilor agricole, după model bursier combinat cu okazii.ro. Se vor putea comercializa producţii agricole dar şi futures sau opţiuni. Pentru tranzacţiile directe vor fi evaluări publice ale celor doi parteneri de tranzacţie, pentru a promova seriozitatea.

Pe cât posibil se vor institui amenzi pentru terenurile agricole rămase nelucrate. Proprietarii vor fi cointeresaţi să îl dea în arendă sau să se asocieze pentru a avea eficienţă. Statul deţine pârghiile necesare pentru a direcţiona agricultura pe calea eficienţei, trebuie doar să vrea să le folosească cu inteligenţă. Până acum n-a vrut.

Mare parte din strategie ţine de un nivel psihologic. Poate că mulţi vor zâmbi condescendent la asocierea dintre ţăran şi calculator. Ţăranul ţine de secolele XIX şi XX. Astăzi avem nevoie de fermieri. Nu trebuie să fie el cel care navighează pe net. Copiii, nepoţii săi, îl pot ajuta foarte bine, chiar dacă nici măcar nu mai locuiesc cu el. Internetul nu este doar pentru jocuri, muzică şi filme. El elimină distanţele, îi aduce aproape pe oameni şi aduce suflul nou economic de care trebuie să beneficieze şi agricultura.

Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune (III)

Revenim la învăţământ. Dintre toate relele care îl bântuie, consider că cea mai mare este cea a plagiatului. Dacă în America primul lucru pe care un elev îl învaţă este cum să scrie un referat fără să plagieze, în România primul lucru ce se învaţă este lista cu saituri unde se găsesc referate ce pot fi downloadate şi printate.

Scrierea unui referat ca la carte este o muncă dificilă, ce constă în căutarea şi parcurgerea mai multor cărţi şi articole, căutarea informaţiei esenţiale, extragerea ideilor, iar apoi închegarea lor într-un tot unitar, original. În funcţie de mărimea lui, poate lua multe ore sau chiar zile. Efortul pe care elevul îl depune este încununat de satisfacţia obţinerii unei lucrări originale, care poate fi răsplătită pe măsură de profesorul evaluator. Aşa este în America.

În România referatul a fost puţin utilizat în perioada comunistă, el fiind promovat foarte mult dupa 1990. Iniţial s-a plecat de la ideea că este bine să îl învăţăm pe elev cu cercetarea. În loc să îl obligăm să înveţe pe dinafara o mare cantitate de noţiuni, ne-am uitat în curtea fratelui mai mare american şi am văzut că trebuie să îi formăm şi dezvoltăm mai mult capacitatea de sinteză şi creativitatea, nu doar memoria. Până aici toate bune şi frumoase. Transpusă în practică, ideea s-a transformat însă rapid într-un cancer metastatic al sistemului de învăţământ.

Elevii s-au adaptat şi au căutat, în mod firesc, să minimizeze timpul consumat, maximizând rezultatul imediat. Adică să muncească 5 minute şi să primească nota maximă. De ce să se apuce şi să creeze, să cerceteze, când pot să copieze? Iar dacă un elev vede că exprimările sale originale şi muncite, dar poate mai stângace, au primit o notă mai mică decât cele plagiate ale colegilor săi, ce mecanism psihic îl mai poate conduce pe el în continuare pe calea onoarei? Mai devreme sau mai târziu va adera şi el la frauda colectivă. Deja s-a ajuns ca un efort de traducere din engleză a unor pagini web, compilarea şi prezentarea lor drept referat, să pară o culme a corectitudinii în materie de eseuri. Iar dacă referatul mai este şi scris de mână, munca depusă îl convinge fără niciun echivoc pe profesor că elevul este perfect îndreptăţit să primească nota maximă.

Mi-e greu să cred că profesorii nu îşi dau seama de fenomenul plagiatului şi că sunt atât de naivi încât chiar cred că elevii muncesc din greu pentru acele referate. Cel mai probabil închid ochii şi girează tacit frauda, conştientizând că nu are rost să înceapă o luptă cu morile de vânt. Ce poate face un fagocit în luptă cu o metastază?
Acţiunea trebuie să fie una concertată şi de mare amploare, altminteri viitorul României este deja compromis. Unde mai este loc pentru corectitudine când lecţia de viaţă pe care sistemul de învăţământ o oferă spune "furtul este facil, nu se pedepseşte şi îţi aduce beneficii importante"?

Lupta cu acest adevărat flagel este dificilă. Trebuie găsite căi care să acţioneze în primul rând la nivel psihic. O lege, neînsoţită de masuri punitive pentru nerespectarea ei, nu are niciun efect. Elevii şi profesorii trebuie informaţi foarte clar şi repetat despre repercusiunile plagiatului şi al girării acestuia, ce pot merge până la exmatriculare respectiv desfacerea contractului de muncă. Este imperios necesar ca programul "one laptop per child and teacher" să fie dus până la capăt. Beneficiile sunt nenumărate, nu insist aici asupra lor, iar prin aceasta se creează premisele unui control de calitate asupra referatelor. Ele vor trebui prezentate neapărat în formă electronică, iar profesorul va trebui să le încarce pe un portal pus la dispoziţie de Ministerul Educaţiei. Acolo va exista un soft (sunt instrumente similare în alte ţări) care va parcurge eseul şi va semnala posibile paragrafe copiate, pe care profesorul este dator să le verifice. Softul va folosi Google şi va avea acces la o bibliotecă digitală cât mai complexă, ce va trebui îmbogăţită zi de zi. Toate referatele vor fi publice, pentru a elimina posibilitatea de "refolosire".

Sigur că unele situaţii, cum ar fi plagiat prin traducere sau copiat dintr-o carte mai veche, nu vor putea fi eliminate cu totul. Faptul însă că nu vor mai putea exista paragrafe identice în referate, fraze de pe net sau din cărţi, că ele vor trebui să conţină sursele de informare si referinţele, va reprezenta un mare pas înainte pentru promovarea cinstei şi pentru creşterea calităţii.

Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune (II)

Un alt exemplu de idee aplicată prost, după cum vom vedea, este impozitul forfetar al lui Pogea. Realitatea va demonstra (dacă nu a facut-o deja) că rezultatele sale nu numai că nu sunt pozitive, dar au un important impact negativ asupra populaţiei.

De la început ideea unui impozit forfetar a fost criticată de foarte mulţi. Ce a vrut atunci dl. Pogea să realizeze cu ea? El a plecat de la o gândire corectă şi onestă. Şi-a dat seama că una din cauzele fraudei fiscale ridicate o reprezintă mascarea profitului prin cheltuieli fictive şi a considerat că decât să nu ia nimic de la firme pe impozit, mai bine fixează acest impozit în funcţie de cifra de afaceri a firmei. Speranţa era ca astfel încasările bugetare să crească considerabil, lovind în principal în evazionişti. Nu s-a gândit prea mult la victimele colataterale şi a crezut că această lovitură va fi eficace, având şi menirea de a asana sistemul economic, curăţindu-l de firmele ce nu prea făceau oricum mare lucru.

Nu am fost de acord cu criticii totali ai măsurii acesteia, care considerau că indiferent de felul de aplicare a ei, e proastă. Modul în care a fost însă pus în practică s-a dovedit unul cât se poate de nefericit. Au existat trei erori majore şi anume:

1. Aplicarea forfetarului pornind de la cifra de afaceri zero. Asta îi obliga pe cei care avuseseră venituri foarte mici (în special pe cei ce îşi foloseau firma din când în când pentru a-şi suplimenta venitul) să plătească o sumă nedrept de mare, uneori chiar mai mare decât încasările lor. Ar fi trebuit să pornească de la o cifră de afaceri suficient de mare încât să nu le producă pagube tocmai micilor intreprinzători.

2. Aplicarea lui ŞI la microintreprinderile care optaseră să plătească 3% din venituri, în loc de 16% din profit. Întrucât 90% din acestea nu depăşeau ca încasări 143.000 RON pe an, aplicarea forfetarului reprezenta practic o majorare serioasă a impozitului pe venituri. Pentru acest segment nu trebuia ca forfetarul să se aplice deloc.

3. Aplicarea sub formă de sumă constantă pe intervale ale cifrei de afaceri. Putem înţelege că la bază a stat aici simplitatea, dar se ajunge la situaţii absurde, în care dacă mai încasezi un leu, trebuie să plăteşti în plus două mii. Şi oamenii, în loc să se preocupe de producţie şi vânzări, erau nevoiţi să calculeze când să se oprească, să nu cumva să treacă cu facturile în treapta urmatoare. Aici era de preferat o variantă măcar direct proporţională pe intervale, pentru a fi o funcţie continuă, nu discretă, cu salturi.

De unde se dorea ca forfetarul să acţioneze împotriva evazioniştilor, măsura îi sufocă pe cei mici, tocmai pe cei care ar fi trebuit protejaţi. Ori îi pune pe drumuri să îngheţe activitatea firmelor, ori să şi le schimbe în PFA, ori îi jupoaie. Păi ăsta e hal de măsură anticriză?

Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune (I)

Dacă ideile pe care le ai rămân nepuse în practică şi nici măcar nu sunt împărtăşite altora, nu vor avea rezultate. De asemenea, dacă sunt prost aplicate, rezultatele pot fi diametral opuse celor scontate. Să luăm întâi un exemplu din învăţământ.

Examenul de Bacalaureat, la care să se facă câte 100 de subiecte pentru fiecare materie, ce vor fi făcute din timp publice. A fost o măsură apărută în momentul în care ziarele au semnalat că cele 5 variante de subiecte pentru examen, teoretic secrete, se vindeau in piaţa publică. E adevărat ca de mai mulţi ani ele "transpirau" şi că doar cine era rupt de Internet, izolat sau neinteresat nu le afla. Printr-un fenomen misterios însă, toţi cei care răspundeau de soarta învăţământului păreau că trăiesc în alte sfere, mai idilice decât cele din cărţile comuniste. A fost nevoie de un scandal mediatic, pentru ca să se obţină o reacţie. Soluţia anti-fraudă a ministrului a fost aceasta, de compunere a 100 subiecte publice pentru fiecare materie. Astfel se elimina nevoia de a le păzi şi părea că aduce un aer nou ce acorda şanse egale pentru toţi elevii.

Doar părea, Pentru că acesta esta un exemplu clasic de intenţie bună cu rezultate dezastruoase. Cum rezultatele şcolare bune sunt urmarea unei situaţii win-win a tuturor stakeholder-ilor, există nu numai în România, ci la nivel global, fenomenul de inflaţie a notelor. Elevii vor să aibă rezultate bune, părinţii lor vor acelaşi lucru. Ministerul vrea şi el ca rezultatele să fie bune la nivel naţional. Profesorii vor, de asemenea, ca elevii lor să aibă note bune, mai ales dacă li se judecă performanţa în funcţie de acest lucru. Singurele lucruri care împiedică faptul ca toată lumea să primească mereu nota maximă, sunt:
1. ideea interioară de corectitudine, de docimologie, a dascălilor
2. teama profesorilor că o exagerare ar bate la ochi

Mai sunt şi cazuri în care profesorii dau note mici pentru a-i determina pe elevi să vină la ei la meditaţii, dar asta nu se aplică la bacalaureat.

Câtă vremea statutul profesorului în societate şi retribuţia sa sunt respectabile, docimologia şi corectitudinea sunt mai importante, inflaţia notelor este redusă. În România postdecembristă statutul cadrelor didactice s-a degradat substanţial, exigenţa lor a scăzut mult. În asemenea circumstanţe publicarea online a subiectelor pentru bacalaureat, fie ele şi 100, nu a făcut decât să amplifice frauda. Mai multe edituri au sesizat oportunitatea comercială de a scoate culegeri cu rezolvări, fiecare candidat şi-a cumpărat câte una, iar foarte mulţi le-au folosit cu complicitatea benevolă a supraveghetorilor. Câţi ar prefera să înveţe sute de rezolvări, când există alternativa cu riscuri minime de a copia? Şi aşa s-a ajuns la mii, zeci de mii de lucrări identice cu rezolvările din cărţi. Sunt de-a dreptul hilare intervenţiile "specialiştilor" care explică fenomenul prin memorarea de către candidaţi a rezolvărilor. De parcă toţi românii ar fi Nicolae Iorga sau James Sidis.

Rezultatul obţinut nu numai că nu a fost o stârpire a corupţiei, ci a fost o generalizare a ei, a fenomenului de fraudă, tocmai la examenul ce se vrea de maturitate. Dacă asta este prima lecţie de viaţă pe care statul român o dă tânărului de 18 ani, că este mult mai simplu şi eficient să trişeze, ce ne putem aştepta de la evoluţia sa ulterioară?

Prima măsură pe care trebuie să o ia guvernul

Toate măsurile trebuie să ţină cont de considerentele generale, să aibă ca suport premisele pozitive şi să le combată pe cele negative, pe care le-am menţionat în postul anterior. Vrem să încurajam producţia şi comerţul. Trebuie să îi putem oferi agentului economic o piaţă de desfacere, să îşi comercializeze produsele şi serviciile la preţuri bune, să îi vină uşor să le şi exporte. Trebuie să îi oferim acces facil la furnizorii de care are nevoie, pentru a alege cel mai bun raport preţ-calitate. Trebuie să îl ţinem informat în privinţa taxelor pe care le are de plătit, a modificărilor legislative ce îl privesc, să îl ajutăm să îşi plătească dările şi să nu îi permitem să foloseasca tehnici de evaziune fiscală. Şi toate acestea cât mai facil pentru el, să consume cât mai puţin timp pentru acestea, eventual fără a se deplasa fizic în alte părţi. Cum procedăm?

1. Facem din portalul e-guvernare ceea ce ar fi trebuit să fie de la bun început. Acum, după ce a fost lansat cu mulţi ani în urmă, este tot la 10% din ceea ce ar trebui să facă. De ce? Pentru că nu a fost nicio minte luminată care să conceapă un caiet de sarcini serios, care să aibă o viziune de ansamblu, să aibă termene clare de execuţie şi să poată vedea cum ar trebui să arate acest portal.

În primul rând îi vom trimite fiecărei firme o scrisoare recomandată, prin care este înştiinţată de locul de pe internet unde se află toate informaţiile ce o privesc. Îi alătură un cod pe care il poate folosi online pentru obţinerea gratuită a unui certificat digital, cu care se va înscrie şi autentifica pe portalul e-guvernare.

Odată intrat îi oferim posibilitatea de a-şi completa cât mai uşor declaraţiile fiscale, prin template-uri, eliminând redundanţele. Îi arătăm un calendar cu termenele pe care le are pentru plata dărilor, îl înştiinţăm despre penalităţi si ce se întâmplă dacă nu plăteşte la timp. Îi dăm posibilitatea să plătească direct acolo, folosind un card de firmă, taxele respective.

Declaraţiile şi decontul privind TVA se verifică automat încrucişat şi se identifică şi blochează încercările de rambursări ilegale de TVA. Ministerul îşi poate trimite imediat organismele de control la cele două firme suspecte de încercare de fraudare.

Agentul economic vede imediat modificările legislative, într-un meniu de noutăţi.

2. Ministerul de Finanţe pune la dispoziţia agenţilor economici o varianta de soft mini-ERP, ce poate rula atât pe Windows cât şi pe Linux, care poate ţine o gestiune minimală a firmei şi poate genera toate declaraţiile fiscale ale firmei sub forma unor fişiere semnate electronic cu certificatul digital, transmise pe canale criptate catre portalul e-guvernare. Softul se va actualiza şi downloada automat de pe portal, în condiţiile în care se schimbă raportările sau apar noi versiuni.

3. Ministerul de Finanţe va pune gratuit la dispoziţia tuturor agenţilor economici un soft open-source, ce reprezintă un magazin virtual pentru comerţ electronic. Softul va fi de preferinţă in php-mysql, se va downloada, instala şi configura rapid, agentul economic nu va trebui decât să introducă datele şi numele firmei plus produsele şi serviciile pe care le comercializează. Website-ul va fi dotat cu motor de e-commerce şi va fi multi-language, cu româna, engleza, şi limbile majore implicit, dar şi posibilitatea de a adăuga orice altă limbă. Alăturat vor fi linkuri spre firmele care oferă hosting, procedurile de înregistrare a unui domeniu internet şi procesatorii de carduri cu care firma poate lucra.

4. Portalul va organiza un director de firme, după domeniul de activitate, localizarea geografică, produsele acestora. Vor exista câmpuri de căutare pentru acestea şi se vor afişa firmele împreună cu datele de contact si linkuri spre website-urile acestora. Va exista posibilitatea de a adăuga comentarii pentru cei inregistraţi şi drept de replică, pentru a promova corectitudinea, profesionalismul transparenţa.

5. Se oferă firmelor posibilitatea de achiziţionare de calculatoare first sau second hand, cu linkuri spre magazinele româneşti ce le comercializează şi spre anunţurile cu casări sau vânzări la mâna a doua. De asemenea se prezintă ofertele de Internet ale firmelor.

6. Tot pe acelaşi sait se oferă informaţii despre accesarea fondurilor europene care îi pot privi, condiţiile pentru acestea, template-uri cu proiecte europene model si formă de calcul pentru bugetul proiectului pentru a avea şanse să fie aprobat.

Astfel îi facem publicitate oricărui agent comercial în ţară şi peste hotare, îi uşurăm desfacerea şi achiziţia, îi micşorăm bătaia de cap privind partea contabilă, îi reducem drastic cheltuielile. Rezultatul va fi o creştere a exporturilor, o creştere a calităţii, o selectare a produselor şi serviciilor pe criterii calitative. Afacerile se vor dezvolta, încasările la buget vor creşte, toţi vor fi mai mulţumiţi. Costurile de implementare a acestor măsuri nu sunt mari, timpul de implementare poate fi scurt, şi vor avea un puternic efect de creştere economică sănătoasă.

Estimarea mea: timp de implementare=6 luni, cost=300.000 Euro.

Scurtă radiografie social-economică

Considerente generale:

C1: Omul este în esenţă o fiinţă lacomă şi machiavelică. Caută să îşi maximizeze averea, puterea şi să işi satisfacă orgoliul, cu un minim de cheltuieli şi resurse proprii; nu se dă în lături de la a face lucruri ilegale sau imorale, pentru a-şi atinge scopul. Până şi legendarul Yudhisthira, încarnarea dharmei, foloseşte minciuna pentru a-şi doborî inamicul.
C2: Nimeni nu este infailibil (cu excepţia Papei, care este prin dogmă, dar aceasta este altă poveste). Orice economist considerat astăzi drept un guru vizionar, mâine poate fi ţinta criticilor, falimentar, sau se poate descoperi că a fost un şarlatan. Vezi Nick Leeson, Alan Greenspan, Bernard Madoff, marii profesori de la Harvard care nu au putut prevedea apariţia crizei, etc.
C3: Un stat este bogat atunci când cetăţenii lui sunt bogaţi. Un stat este înfloritor şi sănătos economic, atunci când există o importantă clasă de mijloc, liberală, care este prosperă. Ea trebuie sa fie motorul principal al societăţii. O societate dominată de mari corporaţii conduce, de cele mai multe ori, la distrugerea concurenţei, la eliminarea micilor producători, la un monopol voalat, cu toate consecinţele sale nefaste. Iată ca ziarele anunţă astăzi că UE începe lupta contra super şi hypermarketurilor!
C4: Criza economică internaţională a afectat România din 5 direcţii principale:
a) Capitaluri importante au fost retrase de pe piaţă pentru a fi plasate în monede stabile, de refugiu, ori repatriate în ţările de origine.
b) Consumul a scăzut la nivel mondial, prabuşind exporturile româneşti
c) Piaţa imobiliară a urmat trendul mondial, cererea scazând dramatic. Construcţiile, care reprezentau o parte semnificativă a economiei româneşti, aproape s-au sistat.
d) Banii trimişi in ţară de românii ce lucrează în străinătate s-au împuţinat simţitor.
e) Efectul psihologic al ideii de criză a amplificat-o semnificativ, formându-se un efect de avalanşă. Starea de spirit a devenit pesimistă, oamenii au scăzut consumul şi cheltuielile, trecând la economisire. Ca atare au scăzut dramatic încasările bugetare din TVA, s-a redus numărul locurilor de muncă, a crescut şomajul

Premise pozitive:
P1: Suntem în UE si NATO.
P2: Avem un raport foarte bun preţ/calitate pentru comunicaţii/Internet şi acoperire naţională foarte bună atât pe linii terestre cât şi mobile.
P3: Avem specialişti foarte buni în IT.
P4: Avem potenţial agricol ecologic ridicat.
P5: Avem potenţial turistic ridicat.
P6: Avem resurse minerale şi energetice medii, dar net superioare altor state din UE
P7: BNR exercită o supraveghere destul de buna a sistemului bancar.
P8: Suntem inventivi şi ne adaptăm repede.

Premise negative:
N1: Nu suntem in zona EURO
N2: Nu deţinem capital autohton semnificativ
N3: Mare parte a populaţiei înca nu este formată în spiritul economiei de piaţă funcţionale.
N4: Mare parte a economiei nu este susţinută de performanţele producătorilor interni ci de aportul monetar al "căpşunarilor" ce trimit bani în ţară.
N5: Potenţialii furnizori şi cumparători se identifică cu greu pentru majoritatea IMM-urilor, înscriindu-se de obicei doar în proximitatea geografică.
N6: Balanţa comercială este negativă, arătând că importurile domină exporturile.
N7: Aparatul birocratic este supradimensionat, lent şi ineficient.
N8: Românii preţuiesc mai mult decat cei din UE siguranţa locului de muncă de la buget, cu venit mic, muncă puţină şi vacanţe mari.
N9: Banii publici sunt risipiţi cu nonşalanţă, folosiţi în scopuri politice, interese de castă ale guvernanţilor.
N10: Economia subterană şi evaziunea fiscală sunt la cote ridicate.
N11: Corupţia este foarte ridicată şi se întâlneşte la toate nivelele.
N12: Învăţământul este din ce în ce mai degradat. Pregătirea profesională a celor ce intră în câmpul muncii este tot mai scăzută.
N13: Justiţia românească este o glumă.
N14: Terenuri agricole întinse, odinioară mănoase, zac necultivate.
N15: Lipseşte o infrastructură de autostrăzi, ceea ce îngreunează atragerea turiştilor străini.

Ce trebuie făcut şi ce nu, în linii generale:

F1: Informatizarea radicală a economiei.
F2: Informarea şi ajutarea producătorilor români.
F3: Minimizarea evaziunii fiscale şi a corupţiei.
F4: Aplicarea unei strategii coerente şi eficiente în agricultură.
F5: Aplicarea unei strategii coerente şi eficiente în turism.
F6: Eficientizarea aparatului birocratic.

F7: Nu trebuie încurajată şi plătită nemunca.
F8: Nu trebuie să se astepte şi să se lase lucrurile să mearga de la sine.
F9: Nu trebuie testate idei pe principiul "facem aşa şi vedem ce iese"; efectul lor trebuie previzionat înainte de punerea în aplicare.
F10: Nu trebuie susţinuţi intermediarii în defavoarea producătorilor direcţi.