Auriga din Delfi

În anul 1896, un grup de arheologi francezi de la Şcoala ateniană făceau săpături în zona oraşului Delfi din Grecia. Se spune ca doreau sa sape şi sub casa unei bătrâne, însă aceasta refuza cu încăpăţânare oferta de a se muta în altă parte. Într-o noapte însă, ea avu un vis în care un tânăr de pe fundul unei mări verzi o implora să îl elibereze. Ca urmare, ea fu în cele din urmă de acord cu relocarea, iar sub casa ei arheologii descoperiră ceea ce urma să fie mândria muzeului arheologic din Delfi – statuia de bronz a conducătorului de cvadrigă.

Sculptura era descompusă în trei părţi – una formată din cap si bust, alta compusă din restul corpului şi picioare iar a treia fiind mâna dreaptă în care ţinea trei hăţuri. Mâna stângă lipsea, însă starea de conservare a statuii era remarcabilă. Ulterior s-a descoperit, îngropat la doar câţiva metri, şi postamentul statuii. Acesta păstrează inscripţionat pe el câteva cuvinte, care i-au condus pe specialişti la părerea că sculptura fusese dedicată lui Apolo de către Polyzalos, tiranul din Gela (Sicilia), ca urmare a câştigării jocurilor Pythiene din jurul anului 474 î.H., jocuri ce se ţineau la Delfi. Se ştia că oraşele siciliene erau foarte bogate în comparaţie cu cele din Grecia şi conducătorii lor îşi permiteau să ofere zeilor daruri opulente şi să dispună de cei mai buni cai şi vizitii.

Ultimele descoperiri arheologice şi coroborarea lor cu alte detalii au dat însă naştere la o nouă interpretare propusă de Svoronos, şi anume că fusese dedicată de Arkesilas din Cyrene (colonie greceasca din Libia de astăzi).

Jocurile Pythiene erau unul din cele patru jocuri panelenice din antichitate, ţinute în onoarea lui Apolo (alături de Jocurile Olimpice – la Elis, în cinstea lui Zeus, Nemeene - Nemea, tot pentru Zeus, Istmice - Corint , pentru Poseidon) precursoare ale Jocurilor Olimpice moderne, evenimente ţinute o data la patru ani la templul lui Apolo de la Delfi. Aceste jocuri fuseseră fondate in secolul VI, aveau loc din patru in patru ani şi cuprindeau probe sportive precum întrecerile de care, lupte, pentatlon, etc. dar, spre deosebire de jocurile olimpice, aveau şi întreceri de poezie şi muzică. Întrecerile erau solemne, pentru atragerea favorurilor divinităţii, nu aveau doar caracterul sportiv modern.
Cu excepţia întrecerilor de care, toţi competitorii sportivi erau complet dezbrăcaţi. La întrecerile de cvadrigi, aceştia erau obligaţi să poarte un veşmânt numit xystis, un fel de chiton lung, strâns cu o centura la bust si două curele în partea din spate care aveau rolul de a împiedica chitonul să se umfle.

S-a stabilit ca statuia aurigii face parte dintr-un ansamblu mai mare ce cuprindea cvadriga, patru sau şase cai şi unul sau doi grăjdari (sau Cyrene şi Nike sau Libya). Din păcate din restul ansamblului nu s-au păstrat decât fragmente şi nu s-a putut reconstitui cu perfectă exactitate sculptura. Părerile specialiştilor sunt încă împărţite cu privire la mâna stângă a aurigii şi la poziţia sa în cvadrigă.

Pe baza asemănării sale cu o alta statuie din aceeaşi perioadă, cea a lui Apolo din Pireu, cu care are multe similarităţi de stil, se crede ca a fost realizată în Atena.


Nu se ştie dacă statuia a fost îngropată dinadins de localnici pentru a fi salvată de jefuitori, sau de aceştia din urmă pentru a fi recuperată mai târziu, ori ca urmare a unei alunecări de teren la cutremurul din 373 î.H. Una dintre posibilele explicaţii pentru lipsa mâinii stângi ar putea fi că aceasta era fixată pe cvadrigă sau pe cârma si când s-a încercat separarea ei, a cedat prima dată la îmbinarea braţului. Altă variantă presupune că mâna stângă era întinsă şi ţinea şi celelalte patru hăţuri, ca în imaginea alăturată. Comparând cu statuia lui Apolo din Pireu se mai poate presupune că în stânga putea să mai aibă o cravaşă.

A fost dezbătută poziţia sa in cvadrigă, dacă era poziţionat central si era singur, sau dacă se afla în partea dreaptă şi în stânga sa se afla Nike (varianta susţinută de Washburn). Se presupune ca iniţial fusese ordonată de tiranul Arkesilas şi urma să îl reprezinte pe el ca învingător şi ca urmare a răsturnării sale numele aurigii a fost schimbat in Battus.

Statuia măsoară 1.80 metri înălţime, ceea ce arată o realizare a sa în mărime naturală. Aceasta este una dintre caracteristicile stilului „sever” sau clasic de început, stil ce face trecerea de la perioada arhaica la cea clasica. El a apărut în jurul bătăliei de la Marathon (490 i.H.) şi a înlocuit rapid stilul arhaic. Durează cam 40-80 de ani. Statuile din aceasta perioada sunt in mărime naturală sau mai mari decât originalul, se acordă o mai mare atenţie detaliilor anatomice şi aspectului „realist”, par mai apropiate de viaţă, cu mai mult sentiment în expresia feţei şi a mişcărilor, dar păstrează o ţinută sobră. În loc de a sta drepte şi serene, acum statuile încep să facă lucruri (conduc care, aruncă lănci, cară ceva sau călăresc)


Sculptura este goală pe dinăuntru şi a fost realizată prin metoda „ceara scursă” (lost-wax casting) care era compusă din următorii paşi:
1) se face un obiect din lut apropiat de forma dorită
2) se acoperă bucata de lut cu un strat de ceară si se modelează detaliile obiectului in ceară
3) se acoperă modelul de ceară cu un strat subţire de lut pentru a reliefa detaliile. Apoi se acoperă obiectul cu o manta de lut brut. Se ataşează stratul de lut din interior de cel exterior cu ajutorul unor verigi de fier sau de bronz. Se coace uşor lutul pentru ca ceara sa se topească şi să se poată scurge, apoi până când lutul devine foarte rezistent.
4) Se toarnă bronz topit în forma obţinută şi acesta ia locul cerii scurse anterior. Se aşteaptă ca bronzul să se răcească şi apoi se sparge forma de lut şi se scoate obiectul din bronz. Se taie verigile si pâlniile, se finisează obiectul.

Cu ajutorul acestei tehnici se făcea o economie importantă de material şi se obţinea o sculptură foarte rezistentă. Din păcate majoritatea statuilor de bronz din antichitatea greacă au fost distruse de-a lungul timpului, în special pentru refolosirea bronzului în alte scopuri. Unele dintre sculpturi însă au fost copiate în marmură de către romani, înainte de a fi topite, astfel păstrându-se cât-de-cât detaliile sculpturii greceşti. Auriga din Delfi este printre puţinele sculpturi în bronz care au rezistat în timp. Fiind atât de complexă a fost realizată din 7 părţi ce au fost asamblate prin tehnici specifice (capul, bustul, mâinile, picioarele, restul corpului

Alura sa, datorită în principal chitonului, aduce aminte de o coloană dintr-un templu. Faldurile chitonului sunt dispuse foarte natural şi seamănă cu canelurile coloanei. Prima impresie pe care i-o face vizitatorului din muzeul arheologic din Delfi este de forţă impozantă. Turistul obişnuit cu sculpturi vechi şi prost prezervate, din care doar sfinxul mai iese în evidenţă, se trezeşte deodată în faţa unei capodopere uimitor de bine conservată, care priveşte maiestuos de pe un postament.

Momentul surprins de către sculptor este cel al victoriei. Auriga poartă pe cap o bandă strânsă la spate, imprimată în argint, care reprezenta simbolul învingătorului. Cu toate acestea, chipul său nu trădează exuberanţa învingătorului. Este modest, îşi controlează foarte bine emoţiile în faţa mulţimii, este încă alert, concentrat. Această abilitate de a-ţi controla emoţiile, în special în timpul unor evenimente foarte tensionate a ajuns sa definească întreaga perioadă clasică a artei greceşti.

Ţinuta sa este bine echilibrată, puţin în contrapposto. Picioarele sunt cu atenţie diferenţiate parcă pentru a ne informa că greutatea se lasă mai mult pe cel stâng, în timp ce capul şi umerii sunt înclinate uşor spre dreapta.

Surprind ochii, care reprezentau punctul slab al celorlalte statui. În timp ce la alte sculpturi ei sunt primii distruşi sau decoloraţi, la auriga din Delfi sunt perfect conservaţi, încrustaţi cu onix iar sprâncenele sunt făcute din cupru. Privirea seamănă cumva cu cea a „băiatului lui Kritios”, uşor tristă, meditativă, cu ochii în depărtări.

Judecând după figura sa, după buclele laterale ale părului, auriga este foarte tânăr. De obicei conducătorii carelor erau adolescenţi, fiind mai uşori. Buzele sunt conturate tot din cupru şi nu afişează celebrul zâmbet arhaic. În schimb ele arată concentrarea, atenţia încordată.

Mâna este musculoasă si foarte realistă, nu strânge cu putere hăţurile însă ceea ce a condus la două interpretări – ori este un moment relaxat, după încheierea cursei, ori mai avea în mâna dreapta si o biciuşcă. Iniţial s-au găsit trei hăţuri, se presupune ca unul s-a pierdut. Din cele trei rămase, unul a fost luat pentru a fi restaurat şi este afişat separat, astfel ca pozele mai recente ale aurigii o arată doar cu 2 hăţuri în mână.

Xystisul acoperă aproape tot corpul, până la glezne şi este încins la nivelul bustului cu o centura simplă, aşa cum se obişnuia. Faldurile chitonului sunt parcă mai moi, mai pliabile. Distribuţia lor este neregulată. Reflectă structurile anatomice si forţele care acţionează asupra lui şi este probabil pentru prima oară când reflectă cu adevărat natural aşezarea pe corp a unui obiect de îmbrăcăminte. Linia tivului, o serie de bolte, creează un efect optic ce evidenţiază adâncimea cutelor, în timp ce pare a fi o linie dreaptă.

Picioarele sunt însă cele mai bine realizate. Detaliile merg chiar până la prezentarea venelor, aducând un naturalism foarte apreciat în acele vremuri, deşi astăzi ele pot părea un moft. Tălpile se continuau cu nişte bose pentru a putea fi fixata bine pe suprafaţa de metal a cvadrigei.

Realismul unei lucrări era atunci un criteriu important dacă nu esenţial de evaluare a sa. Stilul sever deşi durează doar câteva zeci de ani, nu ar trebui văzut totuşi doar ca unul tranziţional. În aceasta perioadă se produce o profundă transformare conceptuală, renunţându-se la stilul decorativ excesiv şi la posturile arhaice, căutându-se exprimarea de idei creative originale şi se realizează opere artistice deosebite, între care Auriga din Delfi este un strălucit exemplu. Idealul de frumuseţe masculină, al trăsăturilor se îmbină armonios şi va conduce la acel kalokagathia conceptualizat mai târziu de Platon.

Despre culori

Ce sunt culorile? De ce le vedem aşa cum le vedem? cum văd alte vietăţi în comparaţie cu noi? Care sunt cele trei culori fundamentale? Iată câteva întrebări pe care ni le-am pus probabil cu toţii, încă de când eram copii. Poate nu toţi am ajuns şi la răspunsuri foarte clare, aşa că este interesant de intrat niţel în lumea culorilor, ca preludiu pentru domeniul artistic, de care mă voi ocupa în postări viitoare.



Să aruncăm o privire spre imaginea de mai sus. Am învăţat la fizică despre undele electromagnetice şi că lumina este, şi ea, tot o undă. Mă rog, o dualitate undă-corpuscul, dar asta este deja altă poveste. Pare ciudat cum de doar acel spectru îngust pe care îl numim vizibil este receptat de ochii noştri. De ce îl vedem tocmai pe el şi nu vedem undele radio sau razele X, cum reuşea vizorul lui Geordi La Forge?

Din motive biologice, de adaptare, pe scara evoluţiei. Undele gamma şi razele X sunt blocate de atmosferă, deci nu aveau cum să fie folositoare pe Pământ o abilitate de percepţie a lor. Unde radio, microunde, deşi mai ajung la noi, venind din spaţiul cosmic, nu au jucat un rol important în evoluţia noastră. Ca urmare, caracteristicile luminii solare care ajungeau pe Pământ au influenţat cel mai mult evoluţia vieţii, iar acestea încep din zona ultravioletului (mare parte din ultraviolete sunt blocate de stratul de ozon) şi merg un pic mai mult decât vedem noi, spre infraroşu. Există insecte care sunt atrase de lumina ultravioletă, invizibilă pentru oameni, iar de pildă şerpii au un organ de simţ, distinct de ochi, cu ajutorul căruia pot sesiza radiaţia infraroşie dată de căldura unui corp, foarte utilă la identificarea prăzii pe timp de noapte.

Noi percepem senzaţia de culoare când lumina pătrunde prin pupilă şi ajunge pe retină, sensibilizându-ne celulele cu conuri. Cele cu bastonaşe sunt mult mai sensibile la lumină slabă, dar nu ne oferă decât informaţii privind formele. Noaptea toate pisicile sunt negre, pentru că lumina slabă nu declanşează vreo reacţie din partea celulelor cu conuri. Când însă lumina este suficient de puternică, radiaţiile electromagnetice ce o compun declanşează acţiunea conurilor, ce transmit mai departe spre centrul optic din creier informaţia pentru a se compune acolo senzaţia de culoare.

De ce însă putem vedea culori care nu există în spectrul vizibil de mai sus, precum maro sau roz? Pentru că noi avem de fapt 3 tipuri de celule cu conuri. Fiecare are o caracteristică asemănătoare curbei lui Gauss, cu intensitate maximă pentru o anumită lungime de undă, care descreşte treptat, pe măsură ce radiaţiile se depărtează de ea. Cele 3 tipuri de celule cu conuri au acel maxim aproximativ la culorile roşu, verde şi albastru. Ele transmit aşadar 3 semnale distincte, fiecare cu intensitate de la 0 la 1. Dacă ar fi să ne imaginăm, un grafic a ceea ce vedem, rezultatul ar fi de fapt un "cub de culori". Vedem aşadar mult mai mult decât spectrul dat de prisma optică, percepţiile de maro şi roz fiind şi ele nişte adaptări ale creierului nostru la acest cub. Daltoniştii au conurile de roşu si verde foarte apropiate unul de altul, din punctul de vedere al caracteristicilor, ceea ce duce transformă cubul de culoare într-un pătrat. Nu toate animalele au 3 tipuri de celule cu conuri, s-a descoperit că unele, precum câinii şi pisicile au 2, dar există păsări care au şi 4. Aceste păsări ar vedea aşadar un "hypercub de culoare".

Ştim că în televiziune, fotografie, la calculator, se foloseşte sistemul RGB, adică roşu, verde şi albastru (imaginea din stânga). Dacă ne gândim însă la imprimantă, ştim că cele 3 cartuşe de culoare ale ei au culorile cyan, magenta şi galben (imaginea centrală). Iar dacă ne amintim orele de desen sau întrebăm un pictor, vom constata că cele 3 culori fundamentale sunt roşu, galben şi albastru (dreapta). De ce?



Diferenţele vin mai întâi în funcţie de tipul corpului la care ne uităm, dacă are lumină proprie sau nu. Corpurile care emit lumină sunt aditive, cum este monitorul, ajung direct pe retina noastră, unde se compun prin însumare (reuniune). De remarcat că spre exemplu galben se poate obţine din reuniunea lungimilor de undă roşu şi verde. Dar noi vedem galben şi când radiaţia chiar este galbenă. Atunci cum putem şti dacă acel galben pe care îl sesizăm este o culoare pură sau este de fapt o combinaţie de mai multe unde? Cu ochiul nu reuşim, însă putem face asta utilizând un spectroscop.

Corpurile ce nu au lumină proprie le vom vedea negre în întuneric. Expuse la lumină, ele vor absorbi unele unde şi vor reflecta altele, noi percepându-le doar pe cele reflectate de către ele. Dacă le absorb pe toate ne vor părea negre. Dacă nu absorb nimic ne vor părea transparente, reflectorizante sau albe, în funcţie de textură şi de modul în care reflectă şi refractă undele luminoase ce ajung pe suprafaţele lor. Culorile corecte substractive, care prin combinaţiile lor ne pot genera celelalte culori, sunt exact opusele lui roşu, verde şi albastru, adică cyan, magenta şi galben. De-asta sunt folosite de către imprimante. Problema este că nu există în natură pigmenţi 100% puri, care să absoarbă doar o lungime de undă, sau costul obţinerii lor este prohibitiv. Din această cauză culorile obţinute nu sunt chiar ca cele naturale. În plus, se mai foloseşte şi cartuşul negru pentru tonurile foarte închise.

Roşu, galben, albastru s-a păstrat mai degrabă din motive istorice, tradiţionale. Amestecul lor nu ne dă negru, ci doar un maro murdar. Culorile magenta si cyan-turcoaz erau în secolele precedente şi mai dificil de obţinut din natură, pictura evolua în principal la nivelul reprezentării, iar optica din fizică se afla încă în perioada romantică.