Mentalităţi de-a lungul timpului

Faimosul îndemn socratic „γνῶθι σεαυτόν” nu s-ar putea realiza fără a ne cunoaşte devenirea, fără a şti lungul drum al umanităţii care ne-a condus spre ceea ce suntem în momentul de faţă. Tot ceea ce s-a întâmplat practic de când faimoasa Lucy a văzut lumina zilei pe actualul teritoriu al Etiopiei, reprezintă factori cheie în evoluţia noastră ca specie şi în particular ca individ. Dacă istoria se concentrează în principal pe ansamblul relaţiilor interumane esenţiale, cu rezultate politice şi sociale, iar istoria artei studiază evoluţia culturii şi a manifestărilor artistice, toate acestea nu sunt practic decât ramuri ale unui domeniu mult mai vast, reprezentat de istoria mentalităţilor.

Aceasta a determinat în mare măsură zeigeist-ul unei epoci, iar manifestările ei cele mai de seamă au dat naştere filosofiei. Mentalitatea ca tipar izvorăşte în principal din educaţie, facută astăzi de familie, şcoală, societate, în consonanţă cu vremurile trăite.

Studiul ei nu s-ar putea începe fără o analiză a factorilor determinanţi. Pornind de la fiziologia umană şi marele salt înainte care ne-a adus capacitatea de abstractizare la nivel cerebral. Urmărind factorii cheie ce au asigurat dobândirea unei perspective unice în natură şi punctând momentele cheie ce au influenţat decisiv gândirea umană. De la descoperirea producerii focului, a roţii, a tiparului a zahărului, a fizicii cuantice, până la Internet, se pot urmări schimbările de perspectivă date de fiecare în parte. Descoperirile (din întâmplare sau nu) şi invenţiile au jucat un rol extrem de important în această „aventură” a omului. Religia, apariţia şi dezvoltarea ei, în consonanţă cu geografia locurilor, este de asemenea un aspect de seamă.

Un al doilea domeniu care ar trebui punctat îl reprezintă cvasi-constanţa unor arhetipuri ideatice ale omului. Dintre acestea m-aş opri la două dintre ele: dorinţa de înavuţire (de putere) şi plăcerea de a (se) împodobi. Se pot urmări în timp evoluţiile prin schimbarea de formă, cea de conţinut rămânând în fond aceeaşi.

Cel mai interesant aspect însă este cel al vieţii private, al lucrurilor simple care se întâmplă „când nu se întâmplă nimic”. Acea viaţă cotidiană, relaţiile interumane pe care le experimentăm şi noi înşine la tot pasul, centrate pe cele trei tipuri deosebite: familiale, religioase, social-mondene.

Fascinanta încrengătură de idei ne oferă imaginea unui adevărat păienjeniş, reproduce structura cerebrală a unui individ, cu toate conexiunile neuronale care se influenţează reciproc. Omul este o fiinţă socială şi totuşi libertatea şi individualitatea îi sunt mai drage decât orice altceva. Nu degeaba Aristotel le cataloga drept condiţii esenţiale pentru a ajunge la fericire.

Recurent, ne întoarcem însă la filosofie şi ne întrebăm: „Quo vadis?”. Cum vom gândi în viitor? Ce idei vom avea peste o sută, o mie de ani? Cum va fi viaţa noastră socială de atunci şi mai cu seamă vom reuşi să facem din om cu adevărat o fiinţă nobilă, reuşind a înlocui ancestrala dorinţă de înavuţire materială cu cea spirituală?