Harrison Bergeron şi Parlamentul

Având ca punct de plecare nuvela omonimă a lui Kurt Vonnegut, în anul 1995 apare filmul artistic "Harrison Bergeron".

Producţia este o distopie în care regula de bază era următoarea: "Oamenii nu se nasc egali. Este datoria guvernului să îi egalizeze". Cum o egalizare în sus era imposibilă, aceasta se făcea în jos, spre o mediocritate apăsătoare. Oamenii cu un intelect avansat erau siliţi să poarte nişte aparate-handicapuri, ce le ţiuiau periodic în urechi, împiedicându-i să aibă un flux al ideilor de lungă durată.

În societatea cu pricina, odată asigurată egalitatea între indivizi, alegerile fuseseră înlocuite cu tragerile la sorţi. Plecând de la această idee, se poate face o analiza interesantă pentru societatea românească. Cum ar fi un parlament obţinut prin tragere la sorţi (varianta B) faţă de cel actual (varianta A)? Sunt de discutat aspectele legate de cheltuieli, reprezentativitate, eficienţă, corupţie, performanţă. Să le luăm pe rând:

Cheltuielile în varianta B ar fi mai mici la început de mandat prin eliminarea alegerilor şi înlocuirea lor cu un sistem informatic de extragere a CNP-urilor celor înscrişi în cursă, pentru fiecare circumscriptie în parte. În rest nu ar fi diferenţe.

Principalul argument împotriva variantei B ar fi că prin tragere la sorţi nu s-ar respecta o reprezentativitate proporţională cu voinţa populară. Acest lucru nu este însă adevărat. Aleşii de către calculator ar forma la nivel naţional un eşantion destul de reprezentativ, prin simpatia sau afilierea lor la vreun partid. Ar exista însă o abatere statistică, nu ar fi o proporţionalitate perfectă. Dar niciun sistem de alegeri nu este perfect. Ultimele două sisteme încercate în România au fost criticate deopotrivă şi suscitat şi ele destule discuţii. Cum în România Partidul Celor Care Nu Voteaza ar câştiga detaşat orice alegeri, nici măcar nu ar mai suna rău o tragere la sorţi.

Eficienţa variantei B ar părea mai slabă, prin prisma faptului că ar fi adunaţi nişte oameni ce nu se cunosc unii cu alţii, fără lideri, fără să ştie prea bine ce trebuie să facă şi cum. Odată deprinse însă nişte chestiuni formale, ascultarea, discutarea, votarea unor legi nu ar pune probleme. Preşedinte al Parlamentului s-ar putea desemna decanul de vârstă, comisiile s-ar putea forma şi ele relativ uşor. Ar fi mai ineficient un astfel de parlament? Ar vota mai puţine legi? S-ar încurca, s-ar pierde în proceduri, ar chiuli mai mulţi? Nu, oamenii ar fi mult mai entuziaşti şi mai puşi pe treabă, în special la început.

Nici corupţia nu ar fi în varianta B mai mare decât acum. Nu s-ar face promisiuni anticipate şi nu s-ar plăti poliţe electorale. S-ar putea argumenta că, luaţi om cu om, parlamentarii ar putea fi uşor mituiţi, în timp ce în varianta actuală se respectă o anumită disciplină de partid. Cum activitatea parlamentarilor este transparentă, iar presa ar veghea permanent asupra lor, nu prea şi-ar permite să calce pe bec.

Care ar fi performanţa unui parlament tras la sorţi? Aceasta este mai greu de estimat. Ar propune şi ar dezbate mai puţine legi? Ar vota mai greu şi mai prost? Cel mai probabil, nu. Parlamentul nu reprezintă o grupare de specialişti, de jurişti sau economişti. El este un organism eterogen şi ar rămâne la fel şi în varianta B. O diferenţă ar fi dată de disciplina de partid. Dacă acum cele 5 partide voteaza aşa cum spun conducerile lor, în varianta B parlamentarii ar vota în principal după capul lor. Dar asta este de fapt şi idealul unui parlament, cel în care indivizii să nu fie manipulaţi. Acum practic legile sunt votate de către conducerile celor 5 partide. Cum din acestea doar 3 contează cu adevărat, practic circa 15 oameni sunt cei care stabilesc ţării.

De-a lungul vremii, oamenii au mai folosit întâmplarea pentru a efectua alegeri, în special în comunităţi religioase. Ei interpretau evenimente întâmplătoare pe baza credinţei. Chinezii antici erau convinşi că spiritele străbunilor sunt cele care ghidează comunitatea. Îndrumările acestora erau obţinute cu ajutorul oaselor de divinaţie trecute prin foc.

Sigur că un Parlament ales prin tragere la sorţi nu ar fi posibil în România. Politicienii ar fi împotrivă, poporul l-ar considera oricum o aiureală. Exerciţiul de mai sus este unul pur teoretic, menit însă a ridica întrebări cu privire la (im)perfecţiunea sistemului actual.

Mai sunt aspecte asupra cărora se poate discuta, dar în esenţă această variantă distopică nu prezintă dezavantaje majore faţă de varianta considerată cea mai democratică. Singura frustrare a cetăţeanului ar fi că şansele de a fi ales nu ar depinde deloc de munca, banii sau ştiinţa sa, ci de o loterie. De asemenea, oamenii ar fi frustraţi că nu şi-ar mai exercita dreptul la vot. Alegerea unui parlament nu se face însă pentru a satisface orgoliile unora, ci pentru a servi ţara, iar rezultatul ar putea fi chiar mai bun. În mod cert, chiar pestriţ şi plin de necunoscuţi, Parlamentul nu ar mai fi cea mai lipsită de încredere instituţie, cum este astăzi.