Cultura generală şi trivia

Cuvântul "trivia" a intrat tiptil în limba română, deşi încă nu a apărut în dicţionare, odată cu apariţia joculeţelor cu întrebări la care privitorul este invitat să răspundă. Termenul american de trivia questions se referă la curiozităţi, ceva gen "ştiaţi că...?". Românii l-au preluat şi pentru că le place să îşi măsoare forţele, singuri sau unii cu alţii, au început să se joace.

La prima vedere, pare un joc inteligent, de natură a-ţi stimula creierul. Îmbină elemente de cultură generală cu timpul de reacţie, viteza de tastare sau clicare pe maus, ori cu abilităţile de ghicitor. Se pretează la jocul de unul singur, cu roboţi, dar şi cu mai mulţi competitori, la concursuri pe echipe, se mai îmbină cu elemente de strategie şi poate da chiar dependenţă.

Jocul este prezent pe internet în diverse forme, de la chestionare de tip grilă pe saituri, până la roboţi de irc, dc, sau orice alt mediu care presupune posibilitatea de a discuta în "camere" cu mai mulţi interlocutori simultan. Urmare a succesului de public al jocului TV "Vrei să fii miliardar?" au apărut şi variante web cu premii, care însă nu au avut succesul scontat. Astăzi este la modă varianta conquiztador, dezvoltată de programatori unguri şi cumpărată de Pro TV. Ea reuşeşte să îmbine de o manieră interesantă aleatorul cu strategia şi cunoştinţele, e stimulativ prin clasamente de mai multe feluri şi prin premii pentru cei ce joacă mult.

Nu ar fi un lucru rău, dacă s-ar face cu moderaţie şi s-ar păstra o oarecare detaşare a individului de performanţele obţinute în joc. Dorinţa de a deveni însă tot mai buni în ceea ce facem ne face să ne implicăm adânc. Vrem să ajungem cei mai rapizi, cei mai buni, primii în top, cei mai cei. Cu preţul a sute şi sute de ore petrecute în faţa calculatorului. Jocul are şi efect educativ, putem afla prin intermediul lui despre lucruri interesante, care să ne motiveze să cercetăm suplimentar, să aflăm mai multe. Din păcate, această latură a sa este mai puţin exploatată. Nu ajungem să ne retragem din mijlocul jocului, pentru că am întâlnit o întrebare fascinantă, despre care vrem să citim. Prinşi în concurs, căutăm să ne îmbunătăţim scorul, iar psihicul nostru să se mândrească cu progresul făcut.

Calitatea întrebărilor este un alt aspect important. O întrebare de genul "Cum îi chema pe cei trei muşchetari?" nu îl face pe nimeni mai deştept (cu excepţia notabilă a lui Jamal Malik, care câştigă un purcoi de bani datorită ei, prin faptul ca alege la întâmplare varianta corectă, dar asta este altă poveste). Întrebări de genul "Ce număr are pe tricou hocheistul Kosa de la SC Miercurea Ciuc?" nu sunt nici măcar de trivia. Sunt chestiuni total neinteresante, unde nici măcar logica unei aproximări nu îşi are sensul. Cele din care să poţi învăţa cu adevărat ceva util sau interesant sunt totuşi puţine. Procesul de învăţare foloseşte verificarea prin întrebări doar ca unealtă feed-back pentru fixarea noţiunilor, nu exclude informarea prealabilă despre subiect. Trivia propune o învăţare inversă, pornind de la întrebare la detaliile pe care cititorul este invitat eventual să le aprofundeze.

Această diferenţă, centrarea pe detaliu, lucru nu atât de important precum conceptul în sine, scad din meritele culturale ale jocului. Având în vedere că este totuşi şi un duel intelectual distractiv, unde se mai poate folosi şi cultura individuală, pe lângă memorie şi viteză, nu este de lepădat. Condiţia este să fie făcut cu moderaţie şi ca jucătorul să nu îşi închipuie că dacă joacă luni întregi şi reuşeşte să memoreze aproape toate întrebările, devine automat şi cel mai deştept individ din România şi din Univers.

Pimsleur şi limbile străine

Paul Pimsleur a fost un lingvist american, care şi-a dedicat întreaga viaţă predării limbilor străine. Fiind profesor, nu s-a mulţumit să aplice tehnicile cunoscute, ci a căutat o metodă şi mai bună. El a plecat de la mecanismele psihice ale individului, a studiat cum funcţionează memoria şi a reuşit să pună la punct metoda care îi poartă numele.

Aceasta se bazează pe 2 elemente esenţiale: repetare graduală a cuvintelor, la intervale ce cresc în timp şi recapitularea pe tot parcursul lecţiilor a noţiunilor. Ascultătorul este invitat să răspundă la întrebări ce împletesc cuvintele noi cu altele, din lecţiile precedente. Apoi, i se dă răspunsul corect, pentru verificare şi reamintire.

Lecţiile sale au fiecare câte 30 minute, acesta fiind intervalul optim în care mintea se poate concentra fără să obosească. Ele sunt lecţii audio, putând astfel să fie uşor ascultate acasă, pe stradă sau în maşină.

Lecţiile nu sunt grele, urmează planul de învăţare ale aceloraşi cuvinte şi expresii, indiferent de limbă. Pimsleur nu s-a limitat doar la limbile majore, ci a creat lecţii şi pentru limbi mai mici, cum este româna. Cursurile sale sunt de 10, 30, 90 şi 100 de lecţii şi sunt cele mai apreciate în lume pentru eficienţa lor. Cum vi se pare să învăţaţi să vă descurcaţi într-o vizită în Polonia, vorbind limba nativă, după doar 10 lecţii Pimsleur?

Metoda sa ar putea fi extinsă şi pentru alte materii. Profesorii ar deveni mai buni dacă ar căuta în primul rând să fixeze noţiunile de bază şi să se concentreze pe memoria pe termen lung. Studiul şi metodele există. Trebuie doar aplicate.

Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune (III)

Revenim la învăţământ. Dintre toate relele care îl bântuie, consider că cea mai mare este cea a plagiatului. Dacă în America primul lucru pe care un elev îl învaţă este cum să scrie un referat fără să plagieze, în România primul lucru ce se învaţă este lista cu saituri unde se găsesc referate ce pot fi downloadate şi printate.

Scrierea unui referat ca la carte este o muncă dificilă, ce constă în căutarea şi parcurgerea mai multor cărţi şi articole, căutarea informaţiei esenţiale, extragerea ideilor, iar apoi închegarea lor într-un tot unitar, original. În funcţie de mărimea lui, poate lua multe ore sau chiar zile. Efortul pe care elevul îl depune este încununat de satisfacţia obţinerii unei lucrări originale, care poate fi răsplătită pe măsură de profesorul evaluator. Aşa este în America.

În România referatul a fost puţin utilizat în perioada comunistă, el fiind promovat foarte mult dupa 1990. Iniţial s-a plecat de la ideea că este bine să îl învăţăm pe elev cu cercetarea. În loc să îl obligăm să înveţe pe dinafara o mare cantitate de noţiuni, ne-am uitat în curtea fratelui mai mare american şi am văzut că trebuie să îi formăm şi dezvoltăm mai mult capacitatea de sinteză şi creativitatea, nu doar memoria. Până aici toate bune şi frumoase. Transpusă în practică, ideea s-a transformat însă rapid într-un cancer metastatic al sistemului de învăţământ.

Elevii s-au adaptat şi au căutat, în mod firesc, să minimizeze timpul consumat, maximizând rezultatul imediat. Adică să muncească 5 minute şi să primească nota maximă. De ce să se apuce şi să creeze, să cerceteze, când pot să copieze? Iar dacă un elev vede că exprimările sale originale şi muncite, dar poate mai stângace, au primit o notă mai mică decât cele plagiate ale colegilor săi, ce mecanism psihic îl mai poate conduce pe el în continuare pe calea onoarei? Mai devreme sau mai târziu va adera şi el la frauda colectivă. Deja s-a ajuns ca un efort de traducere din engleză a unor pagini web, compilarea şi prezentarea lor drept referat, să pară o culme a corectitudinii în materie de eseuri. Iar dacă referatul mai este şi scris de mână, munca depusă îl convinge fără niciun echivoc pe profesor că elevul este perfect îndreptăţit să primească nota maximă.

Mi-e greu să cred că profesorii nu îşi dau seama de fenomenul plagiatului şi că sunt atât de naivi încât chiar cred că elevii muncesc din greu pentru acele referate. Cel mai probabil închid ochii şi girează tacit frauda, conştientizând că nu are rost să înceapă o luptă cu morile de vânt. Ce poate face un fagocit în luptă cu o metastază?
Acţiunea trebuie să fie una concertată şi de mare amploare, altminteri viitorul României este deja compromis. Unde mai este loc pentru corectitudine când lecţia de viaţă pe care sistemul de învăţământ o oferă spune "furtul este facil, nu se pedepseşte şi îţi aduce beneficii importante"?

Lupta cu acest adevărat flagel este dificilă. Trebuie găsite căi care să acţioneze în primul rând la nivel psihic. O lege, neînsoţită de masuri punitive pentru nerespectarea ei, nu are niciun efect. Elevii şi profesorii trebuie informaţi foarte clar şi repetat despre repercusiunile plagiatului şi al girării acestuia, ce pot merge până la exmatriculare respectiv desfacerea contractului de muncă. Este imperios necesar ca programul "one laptop per child and teacher" să fie dus până la capăt. Beneficiile sunt nenumărate, nu insist aici asupra lor, iar prin aceasta se creează premisele unui control de calitate asupra referatelor. Ele vor trebui prezentate neapărat în formă electronică, iar profesorul va trebui să le încarce pe un portal pus la dispoziţie de Ministerul Educaţiei. Acolo va exista un soft (sunt instrumente similare în alte ţări) care va parcurge eseul şi va semnala posibile paragrafe copiate, pe care profesorul este dator să le verifice. Softul va folosi Google şi va avea acces la o bibliotecă digitală cât mai complexă, ce va trebui îmbogăţită zi de zi. Toate referatele vor fi publice, pentru a elimina posibilitatea de "refolosire".

Sigur că unele situaţii, cum ar fi plagiat prin traducere sau copiat dintr-o carte mai veche, nu vor putea fi eliminate cu totul. Faptul însă că nu vor mai putea exista paragrafe identice în referate, fraze de pe net sau din cărţi, că ele vor trebui să conţină sursele de informare si referinţele, va reprezenta un mare pas înainte pentru promovarea cinstei şi pentru creşterea calităţii.

Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune (I)

Dacă ideile pe care le ai rămân nepuse în practică şi nici măcar nu sunt împărtăşite altora, nu vor avea rezultate. De asemenea, dacă sunt prost aplicate, rezultatele pot fi diametral opuse celor scontate. Să luăm întâi un exemplu din învăţământ.

Examenul de Bacalaureat, la care să se facă câte 100 de subiecte pentru fiecare materie, ce vor fi făcute din timp publice. A fost o măsură apărută în momentul în care ziarele au semnalat că cele 5 variante de subiecte pentru examen, teoretic secrete, se vindeau in piaţa publică. E adevărat ca de mai mulţi ani ele "transpirau" şi că doar cine era rupt de Internet, izolat sau neinteresat nu le afla. Printr-un fenomen misterios însă, toţi cei care răspundeau de soarta învăţământului păreau că trăiesc în alte sfere, mai idilice decât cele din cărţile comuniste. A fost nevoie de un scandal mediatic, pentru ca să se obţină o reacţie. Soluţia anti-fraudă a ministrului a fost aceasta, de compunere a 100 subiecte publice pentru fiecare materie. Astfel se elimina nevoia de a le păzi şi părea că aduce un aer nou ce acorda şanse egale pentru toţi elevii.

Doar părea, Pentru că acesta esta un exemplu clasic de intenţie bună cu rezultate dezastruoase. Cum rezultatele şcolare bune sunt urmarea unei situaţii win-win a tuturor stakeholder-ilor, există nu numai în România, ci la nivel global, fenomenul de inflaţie a notelor. Elevii vor să aibă rezultate bune, părinţii lor vor acelaşi lucru. Ministerul vrea şi el ca rezultatele să fie bune la nivel naţional. Profesorii vor, de asemenea, ca elevii lor să aibă note bune, mai ales dacă li se judecă performanţa în funcţie de acest lucru. Singurele lucruri care împiedică faptul ca toată lumea să primească mereu nota maximă, sunt:
1. ideea interioară de corectitudine, de docimologie, a dascălilor
2. teama profesorilor că o exagerare ar bate la ochi

Mai sunt şi cazuri în care profesorii dau note mici pentru a-i determina pe elevi să vină la ei la meditaţii, dar asta nu se aplică la bacalaureat.

Câtă vremea statutul profesorului în societate şi retribuţia sa sunt respectabile, docimologia şi corectitudinea sunt mai importante, inflaţia notelor este redusă. În România postdecembristă statutul cadrelor didactice s-a degradat substanţial, exigenţa lor a scăzut mult. În asemenea circumstanţe publicarea online a subiectelor pentru bacalaureat, fie ele şi 100, nu a făcut decât să amplifice frauda. Mai multe edituri au sesizat oportunitatea comercială de a scoate culegeri cu rezolvări, fiecare candidat şi-a cumpărat câte una, iar foarte mulţi le-au folosit cu complicitatea benevolă a supraveghetorilor. Câţi ar prefera să înveţe sute de rezolvări, când există alternativa cu riscuri minime de a copia? Şi aşa s-a ajuns la mii, zeci de mii de lucrări identice cu rezolvările din cărţi. Sunt de-a dreptul hilare intervenţiile "specialiştilor" care explică fenomenul prin memorarea de către candidaţi a rezolvărilor. De parcă toţi românii ar fi Nicolae Iorga sau James Sidis.

Rezultatul obţinut nu numai că nu a fost o stârpire a corupţiei, ci a fost o generalizare a ei, a fenomenului de fraudă, tocmai la examenul ce se vrea de maturitate. Dacă asta este prima lecţie de viaţă pe care statul român o dă tânărului de 18 ani, că este mult mai simplu şi eficient să trişeze, ce ne putem aştepta de la evoluţia sa ulterioară?