De mult timp mă gândesc ce s-ar putea face în România pentru ridicarea nivelului economic, pentru a remedia din problemele sociale, pentru a duce cu toţii o viaţa mai bună. Ce s-ar putea nu la un nivel teoretic, de netranspus în practică, ci la ceva viabil, care să funcţioneze.
Zilele trecute mi-a ajuns sub ochi manifestul Alexandrei Svet. Nu cred că aceasta este luminiţa de care avem nevoie pentru a ieşi la liman, deşi domnia sa este printre puţinii care pot demonstra asta cu buletinul (în limba rusă svet=lumină). Manifestul nu exprimă decât un şir de frustrări acumulate în mulţi dintre noi, fără însă a da soluţii clare la probleme. Beneficiind de sex-appeal-ul său, tânăra antreprenoare a reuşit să adune un capital de simpatie serios, suficient cât să ajungă în atenţia presei. Mă întreb dacă Alina Mungiu ar fi reuşit aceeaşi performanţa cu un manifest similar.
Alexandra caută să identifice oameni capabili care vor să schimbe lucrurile în bine. Nu este o noutate, ne aducem aminte de cei 15.000 de specialişti anunţati de Convenţia Democratică. Unii cunosc încercarea similara a partidului URR, format din tineri cu viziune, energie, cu aceeaşi dorinţa de schimbare a lucrurilor în bine. Fără a obţine rezultate notabile la alegeri, deşi a avut şi un candidat la preşedinţie, partidul a fuzionat în cele din urmă cu PNŢCD, iar membrii importanţi au migrat la partidele parlamentare. Alexandra nu are notorietatea şi nici nu dispune de fondurile necesare construirii unei mişcări de anvergură, care nu doar să poată intra în Parlament, ci şi să exercite actul guvernării fără compromisuri cu alte partide. Ar putea beneficia la început de ajutorul condescendent al unor moguli de presă, dar nici acesta nu ar fi suficient. Nici Oprescu, nici Patriciu, nici Teszari, oameni cu mult mai multa notorietate şi avere, nu ar putea concentra, în societatea românească de astăzi, o mişcare de mare amploare care să poată transpune în practică dezideratele de bază ale societăţii.
În lipsa unei strategii bine puse la punct, grupul de struţi transformaţi în vulturi, concentrat în jurul Alexandrei, s-ar comporta precum simpaticii înaripaţi din "Cartea junglei".
Atunci care este calea? Ce să facă oamenii cu CV-uri impresionante şi iubitori de ţară, pe care ea îi caută? Să nu aştepte să ajungă la putere pentru a schimba ceva, pentru ca asta nu este imposibil, dar necesita costuri enorme (sigur că având un buget de, să zicem, 100 miliarde de euro, gestionat corect, îi va putea eventual convinge în 4 ani pe alegători, dar nu are de unde strânge aceşti bani). Cei care declară că vor să dea o mână de ajutor României, să schimbe lucrurile, o pot face, iată câteva idei:
- aplicabil pentru toţi, indiferent de avere, să devină mai atenţi la ce se întâmplă în jur şi să caute să remedieze ei înşişi ce pot, iar dacă nu să apeleze la grupuri sau instituţii pentru ajutor. Dacă vezi o hârtie aruncată pe jos, o poţi ridica şi singur, fără să îţi cadă epoleţii, fără să te indignezi. Dacă vezi ceva în neregulă, nu aştepta să rezolve alţii.
- pentru toate categoriile profesionale, să se analizeze pe ei înşişi şi să caute să devină mândri de moralitatea şi profesionalismul lor. Să refuze mita de orice fel.
- pentru cei care au suficienţi bani şi care cred ca pot face CEVA din Parlament, să îşi pregătească din timp (cu 3-4 ani înainte) campania uninominală în colegiul dorit, discutând cu oamenii, arătându-le cine sunt, ce au făcut, ce vor să facă, dandu-le motive să îi voteze.
- pentru ziarişti, să îşi concentreze activitatea şi parte din timpul liber pe investigaţii oneste, pe scoaterea la lumină a lucrurilor imorale şi ilegale, nu pe bârfe şi can-can-uri. Să scrie despre oameni de calitate, să promoveze oamenii anonimi, dar competenţi şi de mare ţinută morală.
- pentru informaticieni, să se gândească la saituri si programe pe care le pot pune gratuit la dispoziţia societăţii, pentru a-i oferi un ajutor important. Să le transpună în practică, putându-l lua ca model pe Linus Torvalds.
- pentru profesori, să devină repere morale pentru elevii lor, să pedepsească trişarea şi să evalueze corect, în spirit docimologic. Să ofere gratuit un număr de ore de consultanţă şi meditaţii.
- pentru medici, să conceapă bloguri prin care să îşi împărtăşească din experienţă, tratamente de succes, etc. în folosul colegilor şi al pacienţilor.
- pentru jurişti, să îşi aloce un timp în care oferă consultanţă gratuită la cabinete sau pe saituri/bloguri. Să facă un portal cu întrebări şi răspunsuri frecvente la probleme.
- pentru manageri, sfaturi utile, strategii de succes, pe care le pot urma începătorii, sau alţi mici întreprinzători. Idei de afaceri, de creşteri ale vânzărilor, de creştere a calităţii.
- la fel, pentru orice alt cetăţean, există nenumărate moduri în care poate fi de folos celor din jurul său. Oferind ceva, fără să ceară în schimb vreun lucru, el va primi de fapt indirect o răsplată pentru ceea ce a facut. Fie că va avea un număr mai mare de clienţi, fie că va fi mai respectat în comunitatea sa, fie că va fi doar o chestie psihică ce te face să te simţi bine, ştiind că îi ajuţi pe alţii. Lucrurile se pot schimba de acum, începând de jos, fără să ne intrebăm unii pe alţii ce putem face şi fără ca să aşteptăm să ajungem la putere. Exemplul personal are o mare forţă persuasivă. Eu mi-am dat seama ce pot să fac şi voi face...
Se afișează postările cu eticheta social. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta social. Afișați toate postările
miercuri, septembrie 02, 2009
marți, august 11, 2009
Homo economicus mioriticus
Asistând la discuţiile din cadrul Academiei platonice, Diogene cinicul ascultă definiţia propusă de Platon pentru om: un animal biped, fără pene. Poznaş precum îl ştim, la următoarea întâlnire se strecoară cu un cocoş viu sub mantie, pe care avusese grijă să îl jumulească în prealabil. Îl aruncă în aer, în mijlocul auditoriului, exclamând cu cinism: iată omul lui Platon! Astfel îl determină pe acesta să mai adauge o condiţie la definiţia sa: care are unghii late.
Dincolo de umorul anecdotei, vedem cum încercările de definire din antichitate căutau să pornească de la un termen general şi apoi să restrângă aria la ceea ce îşi doreau, prin termeni cât mai puţini şi mai simpli. Homo economicus este definit în literatura de specialitate drept individul care acţionează raţional şi din interes propriu.
Bun exemplu în teoria economică mondială, avatarul său românesc este, din păcate, la fel de îndepărtat de arhetipul său, precum erau şi comuniştii autohtoni de cei din teoriile lui Marx. Raţionalitatea pare a avea o mutaţie ciudată pe plaiurile mioritice, ea fiind înlocuită de grandomanie. Interesul propriu este reprezentat şi el de o variantă extrem de limitativă, predominant pe termen foarte scurt, intitulată instinct.
Economia românească s-a dezvoltat pornind de la aceste noi baze, mai puţin analizate de către economişti. Rezultatul îl vedem tot mai clar, pe zi ce trece. Am trecut, în mai puţin de un an, de la o economie care "duduia" la o contracţie severă, depaşind prognozele cele mai pesimiste ale guvernanţilor. Grandomania s-a tradus în tagma politicienilor printr-un optimist exagerat, o ignoranţă crasă a ideilor de economie sănătoasă, plus-valoare şi creştere sustenabilă. În sistemul economic ea s-a resimţit prin dezvoltări bazate pe wishful thinking, în loc de situaţii reale şi prognoze realiste. De asemenea, lipsa unor strategii clare şi a unor variante de back-up, au contribuit şi ele la scăderea economică actuală.
Instinctul a slăbit prevederea. Interesul propriu mioritic este prezentul. În varianta A a grandomaniei instinctuale prefer siguranţa leneşă a locului de muncă. Oricum eu sunt cel mai tare, se ştie, dar nu vreau să risc. E mai comod să mă fac că lucrez şi să iau bani pentru asta. Stau aici cuminte, că economia de piaţă e sălbatică şi nu vreau să fiu stresat. Poate mă ţine statul până ies la pensie, ca el e un angajator uman. Numai să nu vină ăia urâţii de la FMI cu pretenţii să se reducă din bugetari. Ufff, lasă că are grijă statu' de mine, chiar dacă nu fac nimic!
În varianta B mă lansez în afaceri. Am făcut bani, vreau să mă bucur de ei acum, să arăt că îi am, să crape vecinu de la 4 de ciudă. Îmi iau repede un SUV să mă invidieze tot blocul. Ce, economic nu se justifică? Se justifică social! Când rămân fără bani, mă port ca şi cum aş avea în continuare. Spun că am, trăiesc din credite, păstrez aparenţele, iar când vine scadenţa mai văd eu. Noroc cu ăla care a inventat liniile de credit şi pot sta încontinuu cu linia trasă integral. Ce, era altul scopul ei şi aşa dobânda e foarte mare? Lasă că poate îmi revin. Poate dau un tun. Poate câştig la loto...
Pe tiparul acestei gândiri, încercăm acum să ne revenim din criză. Toată lumea spune: să facem şosele, să dăm credite, să dăm subvenţii, să dăm ajutoare, să atragem fonduri europene, să dăm afară bugetari, să nu mai furăm!
Facem şosele de miliarde, care nu se termină niciodată, cu termen de garanţie până la prima ploaie. Dăm credite unor firme care dau faliment la scadenţa primei rate, pentru că nu se pricep să construiască treptat, pe termen lung, o afacere. Dăm subvenţii şi ajutoare nu să încurajăm productivitatea, ci doar ca măsuri sociale. Atragem fonduri europene să îi îmbogăţim pe consultanţii care ni le fac. Poate facem şi o pensiune în Palilula, ce dacă nu ştie nimeni cum ajunge acolo. Şi tot dăm afară din personalul redundant. 20% din bugetari, adică 150 de mii. Ah, nu toţi, doar cei din aparatul administrativ, vreo 3500. Nu, 10%, doar 1700. Nu anul ăsta, ştim că sunt alegeri şi nu dă bine. La anu' domnul prim-ministru va anunţa triumfător disponibilizările! De fapt erau 10% din 20%, adica vreo 35. Se anunţă încheierea colaborării cu cel de-al treilea paznic de la Ministerul Muncii. Ura, suntem salvaţi, a acceptat cele 5 salarii ca bonus, pentru că a ieşit la pensie pe caz de boală!
Lipsiţi de idei proprii, finanţiştii români se uită peste gard la suratele europene şi încearcă să se inspire de acolo. Câtă vreme însă măsurile luate de guvern nu vor include o parte semnificativă de auto-control şi de feed-back, rezultatele vor fi mult în urma aşteptărilor. Românul nu va începe să devină raţional dacă nu va fi cumva determinat să înceapă să facă asta. Va face mereu treaba de mântuială, dacă ştie că foarte puţin contează calitatea. Nici nu se va gândi la propriul interes pe termen lung, ci doar la câştigul imediat, dacă aceasta i se permite. Pe termen lung, o măsură fundamentală ar trebui să se refere la creşterea calităţii învăţământului la toate nivelele, dar aceasta este subiectul unei alte postări. Pe termen scurt trebuie înţeles că măsurile economice e musai să ajute şi să stimuleze în acelaşi timp evoluţia spre un homo economicus germanicus. Că nu este suficient să dai o lege, dacă nu prevezi şi sancţiuni. Ca degeaba ai şi pedepse, dacă nu le pui în aplicare. Că degeaba le aplici, dacă rezultatele aplicării lor vin la Sf. Aşteaptă.
Ca atare, atunci când faci autostrăzi le faci să ţină zeci de ani şi prevezi de la început toate posibilităţile. Când dai credite pentru IMM-uri, condiţionezi accesarea lor de certificarea unei gândiri economice bune, pui la dispoziţie cursuri de formare a gândirii economice manageriale, ceri proiecte, îl determini pe patron să înveţe cum să îşi conducă bine firma, dacă vrea un credit.
Când oferi subvenţii o faci cu un plan pe termen foarte lung, încurajând investiţii în tehnică de vârf, în ecologie, în viitor. Când reduci schema bugetară, o faci simplificând birocraţia, utilizând tehnica de calcul. Personalul disponibilizat îl determini să se recalifice, să îşi găsească de lucru, îl ajuţi să îşi deschidă o firmă, nu îi finanţezi nemunca. Sau îi arăţi după o evaluare care îi sunt calităţile şi ce joburi i se potrivesc cel mai bine. Şi ce este esenţial, îl informezi foarte bine. Scoţi un buletin lunar informativ, pentru firme, PFA, sau simpli angajati, in care specifici toate chestiunile esentiale si cele importante care ii privesc. Pui linkuri spre informaţiile detaliate şi te asiguri că toată lumea ştie unde se găsesc acestea şi că nu uită de existenţa lor. Nu e complicat deloc.
Fără aceste măsuri, inspirate din teoria sistemelor cu reacţie, progresul României va fi foarte lent. Vom fi precum Ahile cel iute de picior din paradoxul lui Zenon, care nu poate ajunge nicicând broasca ţestoasă aflată cu câţiva paşi înaintea sa. Numai că rolurile ar fi inversate. România ar fi broasca ce trebuie să ajungă o Europă aflată în faţă, în postura lui Ahile. Nu vom mai avea o serie convergentă, ci ne vom baza pe faptul ca Ahile la un moment dat poate îmbătrâneşte. Până atunci însă, atributul "mioriticus" din titlul postării se dovedeşte a fi detaliul minor, dar semnificativ, ce separă cocoşul înfumurat şi instinctual românesc de omul economic modern.
Dincolo de umorul anecdotei, vedem cum încercările de definire din antichitate căutau să pornească de la un termen general şi apoi să restrângă aria la ceea ce îşi doreau, prin termeni cât mai puţini şi mai simpli. Homo economicus este definit în literatura de specialitate drept individul care acţionează raţional şi din interes propriu.
Bun exemplu în teoria economică mondială, avatarul său românesc este, din păcate, la fel de îndepărtat de arhetipul său, precum erau şi comuniştii autohtoni de cei din teoriile lui Marx. Raţionalitatea pare a avea o mutaţie ciudată pe plaiurile mioritice, ea fiind înlocuită de grandomanie. Interesul propriu este reprezentat şi el de o variantă extrem de limitativă, predominant pe termen foarte scurt, intitulată instinct.
Economia românească s-a dezvoltat pornind de la aceste noi baze, mai puţin analizate de către economişti. Rezultatul îl vedem tot mai clar, pe zi ce trece. Am trecut, în mai puţin de un an, de la o economie care "duduia" la o contracţie severă, depaşind prognozele cele mai pesimiste ale guvernanţilor. Grandomania s-a tradus în tagma politicienilor printr-un optimist exagerat, o ignoranţă crasă a ideilor de economie sănătoasă, plus-valoare şi creştere sustenabilă. În sistemul economic ea s-a resimţit prin dezvoltări bazate pe wishful thinking, în loc de situaţii reale şi prognoze realiste. De asemenea, lipsa unor strategii clare şi a unor variante de back-up, au contribuit şi ele la scăderea economică actuală.
Instinctul a slăbit prevederea. Interesul propriu mioritic este prezentul. În varianta A a grandomaniei instinctuale prefer siguranţa leneşă a locului de muncă. Oricum eu sunt cel mai tare, se ştie, dar nu vreau să risc. E mai comod să mă fac că lucrez şi să iau bani pentru asta. Stau aici cuminte, că economia de piaţă e sălbatică şi nu vreau să fiu stresat. Poate mă ţine statul până ies la pensie, ca el e un angajator uman. Numai să nu vină ăia urâţii de la FMI cu pretenţii să se reducă din bugetari. Ufff, lasă că are grijă statu' de mine, chiar dacă nu fac nimic!
În varianta B mă lansez în afaceri. Am făcut bani, vreau să mă bucur de ei acum, să arăt că îi am, să crape vecinu de la 4 de ciudă. Îmi iau repede un SUV să mă invidieze tot blocul. Ce, economic nu se justifică? Se justifică social! Când rămân fără bani, mă port ca şi cum aş avea în continuare. Spun că am, trăiesc din credite, păstrez aparenţele, iar când vine scadenţa mai văd eu. Noroc cu ăla care a inventat liniile de credit şi pot sta încontinuu cu linia trasă integral. Ce, era altul scopul ei şi aşa dobânda e foarte mare? Lasă că poate îmi revin. Poate dau un tun. Poate câştig la loto...
Pe tiparul acestei gândiri, încercăm acum să ne revenim din criză. Toată lumea spune: să facem şosele, să dăm credite, să dăm subvenţii, să dăm ajutoare, să atragem fonduri europene, să dăm afară bugetari, să nu mai furăm!
Facem şosele de miliarde, care nu se termină niciodată, cu termen de garanţie până la prima ploaie. Dăm credite unor firme care dau faliment la scadenţa primei rate, pentru că nu se pricep să construiască treptat, pe termen lung, o afacere. Dăm subvenţii şi ajutoare nu să încurajăm productivitatea, ci doar ca măsuri sociale. Atragem fonduri europene să îi îmbogăţim pe consultanţii care ni le fac. Poate facem şi o pensiune în Palilula, ce dacă nu ştie nimeni cum ajunge acolo. Şi tot dăm afară din personalul redundant. 20% din bugetari, adică 150 de mii. Ah, nu toţi, doar cei din aparatul administrativ, vreo 3500. Nu, 10%, doar 1700. Nu anul ăsta, ştim că sunt alegeri şi nu dă bine. La anu' domnul prim-ministru va anunţa triumfător disponibilizările! De fapt erau 10% din 20%, adica vreo 35. Se anunţă încheierea colaborării cu cel de-al treilea paznic de la Ministerul Muncii. Ura, suntem salvaţi, a acceptat cele 5 salarii ca bonus, pentru că a ieşit la pensie pe caz de boală!
Lipsiţi de idei proprii, finanţiştii români se uită peste gard la suratele europene şi încearcă să se inspire de acolo. Câtă vreme însă măsurile luate de guvern nu vor include o parte semnificativă de auto-control şi de feed-back, rezultatele vor fi mult în urma aşteptărilor. Românul nu va începe să devină raţional dacă nu va fi cumva determinat să înceapă să facă asta. Va face mereu treaba de mântuială, dacă ştie că foarte puţin contează calitatea. Nici nu se va gândi la propriul interes pe termen lung, ci doar la câştigul imediat, dacă aceasta i se permite. Pe termen lung, o măsură fundamentală ar trebui să se refere la creşterea calităţii învăţământului la toate nivelele, dar aceasta este subiectul unei alte postări. Pe termen scurt trebuie înţeles că măsurile economice e musai să ajute şi să stimuleze în acelaşi timp evoluţia spre un homo economicus germanicus. Că nu este suficient să dai o lege, dacă nu prevezi şi sancţiuni. Ca degeaba ai şi pedepse, dacă nu le pui în aplicare. Că degeaba le aplici, dacă rezultatele aplicării lor vin la Sf. Aşteaptă.
Ca atare, atunci când faci autostrăzi le faci să ţină zeci de ani şi prevezi de la început toate posibilităţile. Când dai credite pentru IMM-uri, condiţionezi accesarea lor de certificarea unei gândiri economice bune, pui la dispoziţie cursuri de formare a gândirii economice manageriale, ceri proiecte, îl determini pe patron să înveţe cum să îşi conducă bine firma, dacă vrea un credit.
Când oferi subvenţii o faci cu un plan pe termen foarte lung, încurajând investiţii în tehnică de vârf, în ecologie, în viitor. Când reduci schema bugetară, o faci simplificând birocraţia, utilizând tehnica de calcul. Personalul disponibilizat îl determini să se recalifice, să îşi găsească de lucru, îl ajuţi să îşi deschidă o firmă, nu îi finanţezi nemunca. Sau îi arăţi după o evaluare care îi sunt calităţile şi ce joburi i se potrivesc cel mai bine. Şi ce este esenţial, îl informezi foarte bine. Scoţi un buletin lunar informativ, pentru firme, PFA, sau simpli angajati, in care specifici toate chestiunile esentiale si cele importante care ii privesc. Pui linkuri spre informaţiile detaliate şi te asiguri că toată lumea ştie unde se găsesc acestea şi că nu uită de existenţa lor. Nu e complicat deloc.
Fără aceste măsuri, inspirate din teoria sistemelor cu reacţie, progresul României va fi foarte lent. Vom fi precum Ahile cel iute de picior din paradoxul lui Zenon, care nu poate ajunge nicicând broasca ţestoasă aflată cu câţiva paşi înaintea sa. Numai că rolurile ar fi inversate. România ar fi broasca ce trebuie să ajungă o Europă aflată în faţă, în postura lui Ahile. Nu vom mai avea o serie convergentă, ci ne vom baza pe faptul ca Ahile la un moment dat poate îmbătrâneşte. Până atunci însă, atributul "mioriticus" din titlul postării se dovedeşte a fi detaliul minor, dar semnificativ, ce separă cocoşul înfumurat şi instinctual românesc de omul economic modern.
luni, august 03, 2009
Redundanţă şi eficienţă în economie
Care ar fi structura optimă a unei instituţii sau a unei companii, din punctul de vedere al resurselor umane? Ce reguli ar trebui să se respecte în elaborarea unei organigrame? Sunt întrebări fundamentale în economie, pentru care s-au scris tomuri întregi, s-au întocmit studii psihologice, modelări şi simulări matematice, comparaţii statistice. Rezultatele tuturor acestora nu au venit însă să invalideze ceea ce ştiam deja şi ni ne părea oricum de bun simţ.
Redundanţa resursei umane înseamnă o creştere de costuri. Motivul pentru care se recurge la aceasta este stabilitatea şi doinţa de preîntâmpinare a situaţiei când, prin dispariţia unui angajat, întreaga organizaţie are de suferit. Suferinţă cuantificată, evident, tot în costuri.
În teorie se ţine seama de o mulţime de factori pentru a se evalua probabilitatea unui angajat de a părăsi instituţia şi cheltuielile pe care firma le-ar face pentru angajarea altcuiva pe aceeaşi poziţie. Apoi se structurează organigrama în aşa fel încât să se ajungă la un optim. În practică, aceasta se întâmplă doar la unele multinaţionale foarte mari. Restul companiilor preferă abordări intuitive care pendulează între două extreme:
1. oferă salarii mici, preferă persoane fără experienţă şi acceptă o rotaţie mare a personalului pentru posturi ce implică multă rutină şi abilităţi minime;
2. oferă salarii mari, preferă persoane cu experienţă, pentru a avea o buna eficienţă în arii ce necesită creativitate, sinteză, strategie, decizie.
Dacă o companie mică nu îşi poate permite să apeleze la o soluţie de back-up complexă, pentru fiecare resursă în parte, într-una mică este deosebit de importantă fiecare. În primul caz apare şi o birocratizare suplimentară în circuitul documentelor şi cel decizional. Într-o firmă mică se şuntează de multe ori comunicarea oficială, preferându-se operativitatea. Într-o multinaţională acelaşi lucru are un timp de rezolvare şi un cost mult mai ridicat. Acesta este însă amortizat de fiabilitatea sistemului organizaţional.
Pe măsură ce se dezvoltă, o firmă începe să îşi piardă din eficienţa imediată, câştigând în stabilitate. Redundanţa începe să îşi facă simţită prezenţa, aceasta având şi impact psihologic. Când ştie că firma se poate lipsi oricând de el, un angajat nu îşi mai poate permite să îi forţeze mâna angajatorului. Măsura de echilibru impotriva abuzurilor patronatului a venit ca reacţie din partea salariaţilor, prin constituirea de sindicate. Acestea dialoghează cu managerii, asigurând o unitate de interese a angajaţilor. Contra-reacţia patronatului vine deseori prin mituirea şefilor sindicali, pentru a-şi mai reduce din pretenţii. Sindicatele sunt şi ele conştiente că pretenţiile exagerate atrag după sine falimentul companiei şi automat pierderea locului de muncă, deci implicit ratarea obiectivului de bază. Ca atare se ajunge la o negociere şi la un agreement între cele două părţi. Sistemul este cu autoreglare.
Cum principalele costuri ale unei firme sunt cele salariale, compromisurile pentru reducerea costurilor şi creşterea eficienţei vin să reducă din redundanţa existentă, păstrând-o totuşi, la un nivel mai redus, dar suficient. O alternativă acceptată de angajaţii cu salarii bune este reducerea timpului efectiv de lucru pentru fiecare şi a salariului, direct proporţional cu acesta. 100 de angajaţi cu salarii bune ar accepta mai uşor să lucreze 4 zile pe săptămână, pentru 80% din leafă, decât să facă ore suplimentare neplătite şi să acepte concedierea a 20% din ei.
Organigrama optimă depinde, firesc, de tipul de activitate economică prestată. Structura ierahică însă trebuie să ţină seama că un şef este eficient când are în jur de 3-5 subordonaţi, că trebuie să fie în măsură să îi poată controla, că departamentul poate funcţiona şi când un angajat dispare, că şeful ar trebui să poată fi şi el înlocuit de un subordonat. Experienţa arată că nici în sistemele mari, dar cu redundanţă minimă, prin plecarea unui angajat cheie nu se ajunge la închiderea firmei. Sarcinile lui vor fi preluate temporar de alţii, iar compania va merge înainte. Este adevărat că se ajunge însă la o demotivare şi a celorlalţi, iar productivitatea organizaţiei va scădea. Pentru companiile tinere este însă un compromis acceptabil. Redundanţa vine ca o măsură de consolidare a unei poziţii câştigate pe piaţă. Terenul trebuie pregătit pentru viitor, dar dacă se începe cu ea, fără ca firma să fi ajuns la o oarece stabilitate şi predictibilitate a desfăşurării activităţii economice, riscul de insucces este amplificat.
Redundanţa resursei umane înseamnă o creştere de costuri. Motivul pentru care se recurge la aceasta este stabilitatea şi doinţa de preîntâmpinare a situaţiei când, prin dispariţia unui angajat, întreaga organizaţie are de suferit. Suferinţă cuantificată, evident, tot în costuri.
În teorie se ţine seama de o mulţime de factori pentru a se evalua probabilitatea unui angajat de a părăsi instituţia şi cheltuielile pe care firma le-ar face pentru angajarea altcuiva pe aceeaşi poziţie. Apoi se structurează organigrama în aşa fel încât să se ajungă la un optim. În practică, aceasta se întâmplă doar la unele multinaţionale foarte mari. Restul companiilor preferă abordări intuitive care pendulează între două extreme:
1. oferă salarii mici, preferă persoane fără experienţă şi acceptă o rotaţie mare a personalului pentru posturi ce implică multă rutină şi abilităţi minime;
2. oferă salarii mari, preferă persoane cu experienţă, pentru a avea o buna eficienţă în arii ce necesită creativitate, sinteză, strategie, decizie.
Dacă o companie mică nu îşi poate permite să apeleze la o soluţie de back-up complexă, pentru fiecare resursă în parte, într-una mică este deosebit de importantă fiecare. În primul caz apare şi o birocratizare suplimentară în circuitul documentelor şi cel decizional. Într-o firmă mică se şuntează de multe ori comunicarea oficială, preferându-se operativitatea. Într-o multinaţională acelaşi lucru are un timp de rezolvare şi un cost mult mai ridicat. Acesta este însă amortizat de fiabilitatea sistemului organizaţional.
Pe măsură ce se dezvoltă, o firmă începe să îşi piardă din eficienţa imediată, câştigând în stabilitate. Redundanţa începe să îşi facă simţită prezenţa, aceasta având şi impact psihologic. Când ştie că firma se poate lipsi oricând de el, un angajat nu îşi mai poate permite să îi forţeze mâna angajatorului. Măsura de echilibru impotriva abuzurilor patronatului a venit ca reacţie din partea salariaţilor, prin constituirea de sindicate. Acestea dialoghează cu managerii, asigurând o unitate de interese a angajaţilor. Contra-reacţia patronatului vine deseori prin mituirea şefilor sindicali, pentru a-şi mai reduce din pretenţii. Sindicatele sunt şi ele conştiente că pretenţiile exagerate atrag după sine falimentul companiei şi automat pierderea locului de muncă, deci implicit ratarea obiectivului de bază. Ca atare se ajunge la o negociere şi la un agreement între cele două părţi. Sistemul este cu autoreglare.
Cum principalele costuri ale unei firme sunt cele salariale, compromisurile pentru reducerea costurilor şi creşterea eficienţei vin să reducă din redundanţa existentă, păstrând-o totuşi, la un nivel mai redus, dar suficient. O alternativă acceptată de angajaţii cu salarii bune este reducerea timpului efectiv de lucru pentru fiecare şi a salariului, direct proporţional cu acesta. 100 de angajaţi cu salarii bune ar accepta mai uşor să lucreze 4 zile pe săptămână, pentru 80% din leafă, decât să facă ore suplimentare neplătite şi să acepte concedierea a 20% din ei.
Organigrama optimă depinde, firesc, de tipul de activitate economică prestată. Structura ierahică însă trebuie să ţină seama că un şef este eficient când are în jur de 3-5 subordonaţi, că trebuie să fie în măsură să îi poată controla, că departamentul poate funcţiona şi când un angajat dispare, că şeful ar trebui să poată fi şi el înlocuit de un subordonat. Experienţa arată că nici în sistemele mari, dar cu redundanţă minimă, prin plecarea unui angajat cheie nu se ajunge la închiderea firmei. Sarcinile lui vor fi preluate temporar de alţii, iar compania va merge înainte. Este adevărat că se ajunge însă la o demotivare şi a celorlalţi, iar productivitatea organizaţiei va scădea. Pentru companiile tinere este însă un compromis acceptabil. Redundanţa vine ca o măsură de consolidare a unei poziţii câştigate pe piaţă. Terenul trebuie pregătit pentru viitor, dar dacă se începe cu ea, fără ca firma să fi ajuns la o oarece stabilitate şi predictibilitate a desfăşurării activităţii economice, riscul de insucces este amplificat.
miercuri, iulie 29, 2009
Alegerea perfectă
Libertatea ne conferă dreptul de a alege fără restricţii. La scurte intervale de timp intervin momente în care suntem nevoiţi să facem alegeri. Unele sunt atât de fireşti încât alternativele nici nu le mai luăm în seamă, iar atunci nu ni se mai pare că de fapt noi am ales ceva. Altele par nesemnificative, dar viaţa noastră se poate schimba radical dintr-o chestiune măruntă.
Alain Resnais explorează în Smoking/ No Smoking ce schimbări poate aduce în timp o ţigară (ne)fumată la un moment dat. Serialul The outer limits cercetează şi el, în mai multe episoade, actul alegerii. În In another life avem imaginea unui Multivers, ca un fel de arbore în care fiecare decizie pe care am luat-o la un moment dat dă naştere unor noi variante de "eu", creându-se astfel un arbore gigantic de lumi pentru fiecare persoană, versiuni ale aceluiaşi individ, care pot ajunge să comunice cu alter ego-urile sale (idee explotatată şi de The One ).
O mare problemă apare însă când nu avem două sau mai multe posibilităţi din care alegerea optimă să reiasă imediat. Atunci când variantele sunt aparent echilibrate. Atunci când nu putem evalua care variantă ne va conduce spre un rezultat mai bun. În acel moment, mecanismul intern psihic care caută alegerea ideală intră într-o buclă închisă, recunoscută la nivel conştient drept nehotărâre. Alegerea presupune existenţa a minimum două opţiuni. Ea de multe ori se prezintă drept una exclusivă, dar inteligenţa noastră a făcut posibil să o putem transforma într-una reunită, anulând exclusivitatea aparentă de la început. Dacă vrem în egală măsură să vizualizăm şi meciul şi filmul de pe alt program, putem să înregistrăm unul din ele, sau să folosim două televizoare.
Alteori bucla cu pricina nu poate fi eludată şi atunci ni se înfăţişează o nouă opţiune: aceea de a nu alege. De obicei aceasta este cea mai nedorită, omul preferând să dea curs unui imbold, să facă în final alegerea, asumându-şi riscul ca ea să nu fie una fericită. Totuşi, când rezultatul alegerii este extrem de important, apare tendinţa de a temporiza, pentru a face cumva ca lucrurile să se cearnă de la sine, să devină mai evidentă în timp care este alegerea corectă. Riscul însă poate fi pe măsură, trăgând de timp, ne putem pomeni că în momentul în care ne-am hotărât, ea să nu mai fie valabilă.
Alegerile politice pe care individul le face, ar vrea să exprime concepţiile şi ideile sale, liberale, social-democrate, sau de altă natură. Din păcate, în România diferenţele doctrinare reprezintă doar un criteriu secundar, pe primul plan stând evaluarea politicienilor de vârf ce reprezintă în ochii electorului partidul. În condiţiile unor promisiuni populiste asemănătoare, a unor măsuri independente de doctrină, a unor lideri politici la fel de dezagreaţi, alegătorul se îndreaptă încet-încet spre acea buclă închisă, căutând să voteze nu ceva perfect, ci un rău mai mic. Este un fapt absolut supărator, că creşterile în sondaje se fac, în cea mai mare măsură, nu datorită faptelor bune realizate, ci datorită lucrurilor rele facute de competitori.
Am învăţat încă de mici, că rareori ni se întâmplă să avem în faţă o alegere perfectă. Aşa cum am arătat, ea nici nu mai ajunge la noi în mod conştient, fiind procesată automat, devenind reflex. De aceea este important să dăm curs intuiţiei sau raţiunii noastre şi să optăm pentru ceva cu care să fim împăcaţi, o alegere de care să nu ne fie ruşine şi pe care să ne-o putem justifica şi nouă şi altora, oricând. Chiar dacă alegem non-alegerea, preferând să lăsăm lucrurile să meargă, odată asumată aceasta, regretele noastre sunt minimizate şi începem să navigăm spre India. Poate nu vom ajunge acolo, dar vom descoperi America...
Alain Resnais explorează în Smoking/ No Smoking ce schimbări poate aduce în timp o ţigară (ne)fumată la un moment dat. Serialul The outer limits cercetează şi el, în mai multe episoade, actul alegerii. În In another life avem imaginea unui Multivers, ca un fel de arbore în care fiecare decizie pe care am luat-o la un moment dat dă naştere unor noi variante de "eu", creându-se astfel un arbore gigantic de lumi pentru fiecare persoană, versiuni ale aceluiaşi individ, care pot ajunge să comunice cu alter ego-urile sale (idee explotatată şi de The One ).
O mare problemă apare însă când nu avem două sau mai multe posibilităţi din care alegerea optimă să reiasă imediat. Atunci când variantele sunt aparent echilibrate. Atunci când nu putem evalua care variantă ne va conduce spre un rezultat mai bun. În acel moment, mecanismul intern psihic care caută alegerea ideală intră într-o buclă închisă, recunoscută la nivel conştient drept nehotărâre. Alegerea presupune existenţa a minimum două opţiuni. Ea de multe ori se prezintă drept una exclusivă, dar inteligenţa noastră a făcut posibil să o putem transforma într-una reunită, anulând exclusivitatea aparentă de la început. Dacă vrem în egală măsură să vizualizăm şi meciul şi filmul de pe alt program, putem să înregistrăm unul din ele, sau să folosim două televizoare.
Alteori bucla cu pricina nu poate fi eludată şi atunci ni se înfăţişează o nouă opţiune: aceea de a nu alege. De obicei aceasta este cea mai nedorită, omul preferând să dea curs unui imbold, să facă în final alegerea, asumându-şi riscul ca ea să nu fie una fericită. Totuşi, când rezultatul alegerii este extrem de important, apare tendinţa de a temporiza, pentru a face cumva ca lucrurile să se cearnă de la sine, să devină mai evidentă în timp care este alegerea corectă. Riscul însă poate fi pe măsură, trăgând de timp, ne putem pomeni că în momentul în care ne-am hotărât, ea să nu mai fie valabilă.
Alegerile politice pe care individul le face, ar vrea să exprime concepţiile şi ideile sale, liberale, social-democrate, sau de altă natură. Din păcate, în România diferenţele doctrinare reprezintă doar un criteriu secundar, pe primul plan stând evaluarea politicienilor de vârf ce reprezintă în ochii electorului partidul. În condiţiile unor promisiuni populiste asemănătoare, a unor măsuri independente de doctrină, a unor lideri politici la fel de dezagreaţi, alegătorul se îndreaptă încet-încet spre acea buclă închisă, căutând să voteze nu ceva perfect, ci un rău mai mic. Este un fapt absolut supărator, că creşterile în sondaje se fac, în cea mai mare măsură, nu datorită faptelor bune realizate, ci datorită lucrurilor rele facute de competitori.
Am învăţat încă de mici, că rareori ni se întâmplă să avem în faţă o alegere perfectă. Aşa cum am arătat, ea nici nu mai ajunge la noi în mod conştient, fiind procesată automat, devenind reflex. De aceea este important să dăm curs intuiţiei sau raţiunii noastre şi să optăm pentru ceva cu care să fim împăcaţi, o alegere de care să nu ne fie ruşine şi pe care să ne-o putem justifica şi nouă şi altora, oricând. Chiar dacă alegem non-alegerea, preferând să lăsăm lucrurile să meargă, odată asumată aceasta, regretele noastre sunt minimizate şi începem să navigăm spre India. Poate nu vom ajunge acolo, dar vom descoperi America...
marți, iulie 28, 2009
Pimsleur şi limbile străine
Paul Pimsleur a fost un lingvist american, care şi-a dedicat întreaga viaţă predării limbilor străine. Fiind profesor, nu s-a mulţumit să aplice tehnicile cunoscute, ci a căutat o metodă şi mai bună. El a plecat de la mecanismele psihice ale individului, a studiat cum funcţionează memoria şi a reuşit să pună la punct metoda care îi poartă numele.
Aceasta se bazează pe 2 elemente esenţiale: repetare graduală a cuvintelor, la intervale ce cresc în timp şi recapitularea pe tot parcursul lecţiilor a noţiunilor. Ascultătorul este invitat să răspundă la întrebări ce împletesc cuvintele noi cu altele, din lecţiile precedente. Apoi, i se dă răspunsul corect, pentru verificare şi reamintire.
Lecţiile sale au fiecare câte 30 minute, acesta fiind intervalul optim în care mintea se poate concentra fără să obosească. Ele sunt lecţii audio, putând astfel să fie uşor ascultate acasă, pe stradă sau în maşină.
Lecţiile nu sunt grele, urmează planul de învăţare ale aceloraşi cuvinte şi expresii, indiferent de limbă. Pimsleur nu s-a limitat doar la limbile majore, ci a creat lecţii şi pentru limbi mai mici, cum este româna. Cursurile sale sunt de 10, 30, 90 şi 100 de lecţii şi sunt cele mai apreciate în lume pentru eficienţa lor. Cum vi se pare să învăţaţi să vă descurcaţi într-o vizită în Polonia, vorbind limba nativă, după doar 10 lecţii Pimsleur?
Metoda sa ar putea fi extinsă şi pentru alte materii. Profesorii ar deveni mai buni dacă ar căuta în primul rând să fixeze noţiunile de bază şi să se concentreze pe memoria pe termen lung. Studiul şi metodele există. Trebuie doar aplicate.
Aceasta se bazează pe 2 elemente esenţiale: repetare graduală a cuvintelor, la intervale ce cresc în timp şi recapitularea pe tot parcursul lecţiilor a noţiunilor. Ascultătorul este invitat să răspundă la întrebări ce împletesc cuvintele noi cu altele, din lecţiile precedente. Apoi, i se dă răspunsul corect, pentru verificare şi reamintire.
Lecţiile sale au fiecare câte 30 minute, acesta fiind intervalul optim în care mintea se poate concentra fără să obosească. Ele sunt lecţii audio, putând astfel să fie uşor ascultate acasă, pe stradă sau în maşină.
Lecţiile nu sunt grele, urmează planul de învăţare ale aceloraşi cuvinte şi expresii, indiferent de limbă. Pimsleur nu s-a limitat doar la limbile majore, ci a creat lecţii şi pentru limbi mai mici, cum este româna. Cursurile sale sunt de 10, 30, 90 şi 100 de lecţii şi sunt cele mai apreciate în lume pentru eficienţa lor. Cum vi se pare să învăţaţi să vă descurcaţi într-o vizită în Polonia, vorbind limba nativă, după doar 10 lecţii Pimsleur?
Metoda sa ar putea fi extinsă şi pentru alte materii. Profesorii ar deveni mai buni dacă ar căuta în primul rând să fixeze noţiunile de bază şi să se concentreze pe memoria pe termen lung. Studiul şi metodele există. Trebuie doar aplicate.
luni, iulie 27, 2009
Fapte şi pedepse (I)
Câţi dintre cetăţenii României credeţi că ar accepta o pedeapsă privativă de libertate (să zicem un an), ştiind că ulterior vor beneficia de o sumă consistentă de bani (să zicem un milion de euro)? Mulţi. Prea mulţi. Iar dacă am pune această întrebare în Zimbabwe, probabil preşedintele Mugabe ar fi singurul care ar spune "nu". Înseamnă că ceva este în neregulă.
Ideea aplicării unei pedepse în societatea de astăzi nu este de a-l umili pe individ, ci de a-i restricţiona unele drepturi, presupuse importante. El nu mai este dus într-o cameră 101, nu mai este înjosit şi nici nu i se mai aplică (teoretic) corecţii fizice. Este memorabilă replica lui Leslie Nielsen din Naked Gun 33 1/3, când încearcă să provoace o revoltă a deţinuţilor: "Hey, you call this slop - real slop has got chunks of things in it, this is more like gruel. And this chateau la blanc is supposed to be served slightly chilled this is room temperature. What do you think we are - animals?"
Alături de această privaţiune, se aplică programe psihologice de reintegrare a individului în societate, pentru a-l determina să înţeleagă unde a greşit şi să nu mai încalce legile. Societatea caută să îl ajute pe infractor, să îl facă să adere la sistemul public de valori. Ce se întâmplă însă dacă câştigul pe care făptaşul îl va avea depăşeşte în propria-i balanţă pierderea pe care o suferă prin privarea de libertate? Atunci el devine motivat să facă acel lucru, înseamnă că pedeapsa pe care o primeşte este prea blândă şi nu îşi atinge scopul.
Un hoţ care, de orice fel ar fi, nu ar trebui să fie lăsat să stea într-un penitenciar, consumând în continuare din banii contribuabililor. El ar trebui să muncească în folosul comunităţii sau al păgubitului cel puţin până paguba va fi amortizată. Pentru mulţi rutina zilnică este în fapt o închisoare. Drumul până la serviciu şi înapoi, orele de muncă obositoare prestate, îl obosesc suficient de tare încât, ajuns acasă, îşi doreşte doar să facă un duş şi să se culce, pentru că îl aşteaptă o nouă zi istovitoare. Weekend-urile sunt petrecute între aprovizionare şi curăţenie, griji cotidiene, plata de facturi, eventual o mică relaxare la TV. În aceste condiţii să stea un an la închisoare, lipsit de griji, liber să citească, scrie, gândi la orice, îi poate părea o vacanţă.
Lucrul cel mai important care îl face să nu îşi dorească să ajungă acolo nu ţine de ideea de privare de libertate. În România teama este de lucrurile conexe care se pot întâmplă, de abuzurile colegilor de celulă, ale gardienilor, umilinţele la care poate fi supus, lucruri care în teoria sistemului penitenciar nu ar trebui să se întâmple.
O evaluare modernă a sistemului punitiv ar trebui să încerce variante alternative, deja aplicate de către americani, precum închisoarea de perimetru la domiciliu, obligativitatea prestării de muncă, de a fi prezent acasă la anumite ore fixe, sau interdicţii legate de infracţiunea comisă (un infractor în domeniul IT să nu mai pună mâna o perioadă pe un calculator). Pentru un cracker ar fi mult mai trist să nu mai aibă voie să folosească un computer, decât să fie restricţionat la un perimetru. Poate interdicţia de a-şi satisface cea mai mare plăcere ar fi o variantă alternativă mai eficace, spre deosebire de tratarea egală a tuturor prin amendă şi/sau lipsire de libertate. Aici rămâne însă de discutat cum îl determini şi motivezi să accepte acea măsură, căci altfel tot la închisoare se ajunge.
Ideea aplicării unei pedepse în societatea de astăzi nu este de a-l umili pe individ, ci de a-i restricţiona unele drepturi, presupuse importante. El nu mai este dus într-o cameră 101, nu mai este înjosit şi nici nu i se mai aplică (teoretic) corecţii fizice. Este memorabilă replica lui Leslie Nielsen din Naked Gun 33 1/3, când încearcă să provoace o revoltă a deţinuţilor: "Hey, you call this slop - real slop has got chunks of things in it, this is more like gruel. And this chateau la blanc is supposed to be served slightly chilled this is room temperature. What do you think we are - animals?"
Alături de această privaţiune, se aplică programe psihologice de reintegrare a individului în societate, pentru a-l determina să înţeleagă unde a greşit şi să nu mai încalce legile. Societatea caută să îl ajute pe infractor, să îl facă să adere la sistemul public de valori. Ce se întâmplă însă dacă câştigul pe care făptaşul îl va avea depăşeşte în propria-i balanţă pierderea pe care o suferă prin privarea de libertate? Atunci el devine motivat să facă acel lucru, înseamnă că pedeapsa pe care o primeşte este prea blândă şi nu îşi atinge scopul.
Un hoţ care, de orice fel ar fi, nu ar trebui să fie lăsat să stea într-un penitenciar, consumând în continuare din banii contribuabililor. El ar trebui să muncească în folosul comunităţii sau al păgubitului cel puţin până paguba va fi amortizată. Pentru mulţi rutina zilnică este în fapt o închisoare. Drumul până la serviciu şi înapoi, orele de muncă obositoare prestate, îl obosesc suficient de tare încât, ajuns acasă, îşi doreşte doar să facă un duş şi să se culce, pentru că îl aşteaptă o nouă zi istovitoare. Weekend-urile sunt petrecute între aprovizionare şi curăţenie, griji cotidiene, plata de facturi, eventual o mică relaxare la TV. În aceste condiţii să stea un an la închisoare, lipsit de griji, liber să citească, scrie, gândi la orice, îi poate părea o vacanţă.
Lucrul cel mai important care îl face să nu îşi dorească să ajungă acolo nu ţine de ideea de privare de libertate. În România teama este de lucrurile conexe care se pot întâmplă, de abuzurile colegilor de celulă, ale gardienilor, umilinţele la care poate fi supus, lucruri care în teoria sistemului penitenciar nu ar trebui să se întâmple.
O evaluare modernă a sistemului punitiv ar trebui să încerce variante alternative, deja aplicate de către americani, precum închisoarea de perimetru la domiciliu, obligativitatea prestării de muncă, de a fi prezent acasă la anumite ore fixe, sau interdicţii legate de infracţiunea comisă (un infractor în domeniul IT să nu mai pună mâna o perioadă pe un calculator). Pentru un cracker ar fi mult mai trist să nu mai aibă voie să folosească un computer, decât să fie restricţionat la un perimetru. Poate interdicţia de a-şi satisface cea mai mare plăcere ar fi o variantă alternativă mai eficace, spre deosebire de tratarea egală a tuturor prin amendă şi/sau lipsire de libertate. Aici rămâne însă de discutat cum îl determini şi motivezi să accepte acea măsură, căci altfel tot la închisoare se ajunge.
vineri, iulie 24, 2009
Cum poate evita statul munca la negru?
Dacă ar fi un banc am spune "să îi cheme înapoi pe românii care muncesc in America". E amuzant însă să vezi cum lumea caută fel de fel de soluţii pentru a aduce la suprafaţă munca la negru, care îi privează pe angajaţi de asigurări de sănătate, şomaj şi pensie, iar pe stat de impozit. Propunerile pornesc de la reducerea taxelor până la intensificarea controalelor. Aceste măsuri au însă un efect limitat. Controlorii sunt şi ei oameni, deci coruptibili, sunt puţini, angajatorii se pot ascunde bine, e greu de demonstrat că cineva lucreaza la tine la negru dacă nici el nu recunoaşte asta. Şi angajatul acceptă uneori ipostaza aceasta, deloc fericită, pentru că tot e mai bine decât nimic, sau pentru a lua bani mai mulţi prin evitarea taxelor.
Totul însă trebuie pornit de la un nivel psihologic, în care angajatul să fie stimulat pentru a-l denunţa pe patronul exploatator. O stimulare nu printr-o bătaie pe umăr ci efectiv una eficientă. De pildă angajatorul dovedit că umblă cu fofârlica să primească o amendă corespunzătoare salariului minim pe 10 ani. Din această sumă jumătate să îi revină angajatului care a adus dovezile privind ilegalităţile patronului. Asta înseamnă pentru el că 5 ani de zile ar putea fi şomer de lux, lucru care i-ar surâde, mai ales că nu l-ar împiedica să se reangajeze imediat în altă parte.
În atari condiţii cărui patron îi va mai da mâna să folosească munca la negru, sau chiar să îl plătească pe contract cu o sumă mică şi restul banilor să fie negri, înmânaţi în plic? Doar celor care au mare încredere în fidelitatea tuturor angajaţilor. Dar banul e ochiul dracului şi tentaţia de a-ţi pârâ angajatorul necinstit ar fi mare.
Acum problemele ar rămâne mersul de melc şi ineficienţa justiţiei, posibile transferuri de active spre alte firme ale patronilor prinşi cu mâţa-n sac, pentru a lăsa societatea necinstită să falimenteze. Românul este inventiv. Dacă s-ar forţa limite maxime ale unor astfel de procese, să nu se întindă pe ani de zile, dacă s-ar îngrădi posibilităţile de mişcare ale firmelor în cauză şi banii s-ar recupera de la administratorul sau managerul ei, eficienţa unei astfel de măsuri ar fi ridicată.
Sigur, mai trebuie avut în vedere că este nevoie de dovezi solide, pentru a evita denunţurile false şi înscenările. Foamea de bani uşori câştigaţi a unora sau dorinţa de răzbunare poate conduce şi spre reclamaţii mincinoase, dar măsura ar rămâne în ansamblu una pozitivă, cea mai mare pondere a muncii la negru ieşind la lumină.
Nu trebuie nici căzut în extrema cealaltă şi să credem că soluţia aceasta este aplicabilă oricum şi oriunde. Dacă patronul este sufocat de taxe, îşi închide prăvălia şi pleacă, iar în final pierd atât statul, cât şi populaţia. Măsura amenzilor poate fi aplicată pentru a descuraja tentativele de fraudă, dar trebuie completată cu facilităţi pentru cei ce angajează şomeri şi tineri absolvenţi, sau care creează locuri de muncă în zone defavorizate. Atunci am avea un sistem echilibrat şi funcţional, în care munca la negru ar rămâne doar bancul de la început.
Totul însă trebuie pornit de la un nivel psihologic, în care angajatul să fie stimulat pentru a-l denunţa pe patronul exploatator. O stimulare nu printr-o bătaie pe umăr ci efectiv una eficientă. De pildă angajatorul dovedit că umblă cu fofârlica să primească o amendă corespunzătoare salariului minim pe 10 ani. Din această sumă jumătate să îi revină angajatului care a adus dovezile privind ilegalităţile patronului. Asta înseamnă pentru el că 5 ani de zile ar putea fi şomer de lux, lucru care i-ar surâde, mai ales că nu l-ar împiedica să se reangajeze imediat în altă parte.
În atari condiţii cărui patron îi va mai da mâna să folosească munca la negru, sau chiar să îl plătească pe contract cu o sumă mică şi restul banilor să fie negri, înmânaţi în plic? Doar celor care au mare încredere în fidelitatea tuturor angajaţilor. Dar banul e ochiul dracului şi tentaţia de a-ţi pârâ angajatorul necinstit ar fi mare.
Acum problemele ar rămâne mersul de melc şi ineficienţa justiţiei, posibile transferuri de active spre alte firme ale patronilor prinşi cu mâţa-n sac, pentru a lăsa societatea necinstită să falimenteze. Românul este inventiv. Dacă s-ar forţa limite maxime ale unor astfel de procese, să nu se întindă pe ani de zile, dacă s-ar îngrădi posibilităţile de mişcare ale firmelor în cauză şi banii s-ar recupera de la administratorul sau managerul ei, eficienţa unei astfel de măsuri ar fi ridicată.
Sigur, mai trebuie avut în vedere că este nevoie de dovezi solide, pentru a evita denunţurile false şi înscenările. Foamea de bani uşori câştigaţi a unora sau dorinţa de răzbunare poate conduce şi spre reclamaţii mincinoase, dar măsura ar rămâne în ansamblu una pozitivă, cea mai mare pondere a muncii la negru ieşind la lumină.
Nu trebuie nici căzut în extrema cealaltă şi să credem că soluţia aceasta este aplicabilă oricum şi oriunde. Dacă patronul este sufocat de taxe, îşi închide prăvălia şi pleacă, iar în final pierd atât statul, cât şi populaţia. Măsura amenzilor poate fi aplicată pentru a descuraja tentativele de fraudă, dar trebuie completată cu facilităţi pentru cei ce angajează şomeri şi tineri absolvenţi, sau care creează locuri de muncă în zone defavorizate. Atunci am avea un sistem echilibrat şi funcţional, în care munca la negru ar rămâne doar bancul de la început.
joi, iulie 23, 2009
Bun cetăţean sau turnător?
Cum poate fi catalogat un individ care îl toarnă pe altul? Depinde această încadrare de fapta pârâtului? Depinde de statul în care se petrece această faptă? Depinde de legislaţia în domeniu? Este dificil de oferit nişte criterii universal aplicabile, iar părerile vor fi întotdeauna împărţite.
Statul caută de fiecare dată să apeleze la ajutorul cetăţeanului, îl încurajează să semnaleze ilegalităţi sau contravenţii, indiferent dacă e un stat democratic sau dictatorial. Cam toată lumea e de acord că semnalarea unui furt din banii publici în statul democratic este un act meritoriu. Şi în statul comunist, la vremea respectivă, era la fel de lăudabil, dar dacă îl privim astăzi, rămâne el la fel? Nu însemna că prin aceasta delatorul şi-a adus contribuţia la menţinerea regimului recent condamnat ca fiind ilegitim şi criminal? Rămâne atunci orice faptă îndreptată împotriva statului comunist pozitivă, chiar când interesul făptuitorului a fost unul strict personal?
Dacă demaşti o hoţie într-un stat de drept este o faptă bună. Dar dacă atragi atenţia unui om de ordine, că cineva s-a strecurat fără bilet, cum este? De ce ar avea importanţă dacă prin asta păgubeşte statul sau un particular? La fapte mărunte avem tendinţa să închidem mai uşor ochii, să acceptăm tacit comiterea unei fapte antisociale, evaluând involuntar statulul făptaşului şi prejudiciul provocat. Dacă un cerşetor va fura o pâine să poată mânca, clemenţa noastră este maximă, prin prisma milei şi a compasiunii pe care o simţim.
Mai contează şi pedeapsă pe care ştim că o va primi vinovatul în urma denunţului pe care l-am face. Dacă conştiinţa noastră ne spune că pedeapsa aplicabilă este disproporţionată faţă de faptă, devenim şi mai refractari. O problemă cumva similară îşi pune Cristi, în filmul lui Porumboiu, "Poliţist, adjectiv". Maieutica şefului său îl face însă să devină doar instrumentul societăţii prin care ea aplică legea, fără să îşi mai pună probleme de moralitate.
Până la urmă însă legile se vor a fi nişte norme care să urmeze câteva principii morale sănătoase, care să protejeze cetăţeanul onest, reprezintă o reflectare a principiilor de viaţă ale majorităţii, care în timp devine tot mai tolerantă. Atunci şi categorisirea despre care vorbim suferă o shiftare, tocmai plecând de la această toleranţă. Ea ne face mai îngăduitori cu cei care greşesc, dar nu faţă de noi, şi să nu mai dorim să fim "buni cetăţeni" decât dacă fapta o considerăm cu adevărat gravă.
Statul caută de fiecare dată să apeleze la ajutorul cetăţeanului, îl încurajează să semnaleze ilegalităţi sau contravenţii, indiferent dacă e un stat democratic sau dictatorial. Cam toată lumea e de acord că semnalarea unui furt din banii publici în statul democratic este un act meritoriu. Şi în statul comunist, la vremea respectivă, era la fel de lăudabil, dar dacă îl privim astăzi, rămâne el la fel? Nu însemna că prin aceasta delatorul şi-a adus contribuţia la menţinerea regimului recent condamnat ca fiind ilegitim şi criminal? Rămâne atunci orice faptă îndreptată împotriva statului comunist pozitivă, chiar când interesul făptuitorului a fost unul strict personal?
Dacă demaşti o hoţie într-un stat de drept este o faptă bună. Dar dacă atragi atenţia unui om de ordine, că cineva s-a strecurat fără bilet, cum este? De ce ar avea importanţă dacă prin asta păgubeşte statul sau un particular? La fapte mărunte avem tendinţa să închidem mai uşor ochii, să acceptăm tacit comiterea unei fapte antisociale, evaluând involuntar statulul făptaşului şi prejudiciul provocat. Dacă un cerşetor va fura o pâine să poată mânca, clemenţa noastră este maximă, prin prisma milei şi a compasiunii pe care o simţim.
Mai contează şi pedeapsă pe care ştim că o va primi vinovatul în urma denunţului pe care l-am face. Dacă conştiinţa noastră ne spune că pedeapsa aplicabilă este disproporţionată faţă de faptă, devenim şi mai refractari. O problemă cumva similară îşi pune Cristi, în filmul lui Porumboiu, "Poliţist, adjectiv". Maieutica şefului său îl face însă să devină doar instrumentul societăţii prin care ea aplică legea, fără să îşi mai pună probleme de moralitate.
Până la urmă însă legile se vor a fi nişte norme care să urmeze câteva principii morale sănătoase, care să protejeze cetăţeanul onest, reprezintă o reflectare a principiilor de viaţă ale majorităţii, care în timp devine tot mai tolerantă. Atunci şi categorisirea despre care vorbim suferă o shiftare, tocmai plecând de la această toleranţă. Ea ne face mai îngăduitori cu cei care greşesc, dar nu faţă de noi, şi să nu mai dorim să fim "buni cetăţeni" decât dacă fapta o considerăm cu adevărat gravă.
luni, iulie 20, 2009
Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune (III)
Revenim la învăţământ. Dintre toate relele care îl bântuie, consider că cea mai mare este cea a plagiatului. Dacă în America primul lucru pe care un elev îl învaţă este cum să scrie un referat fără să plagieze, în România primul lucru ce se învaţă este lista cu saituri unde se găsesc referate ce pot fi downloadate şi printate.
Scrierea unui referat ca la carte este o muncă dificilă, ce constă în căutarea şi parcurgerea mai multor cărţi şi articole, căutarea informaţiei esenţiale, extragerea ideilor, iar apoi închegarea lor într-un tot unitar, original. În funcţie de mărimea lui, poate lua multe ore sau chiar zile. Efortul pe care elevul îl depune este încununat de satisfacţia obţinerii unei lucrări originale, care poate fi răsplătită pe măsură de profesorul evaluator. Aşa este în America.
În România referatul a fost puţin utilizat în perioada comunistă, el fiind promovat foarte mult dupa 1990. Iniţial s-a plecat de la ideea că este bine să îl învăţăm pe elev cu cercetarea. În loc să îl obligăm să înveţe pe dinafara o mare cantitate de noţiuni, ne-am uitat în curtea fratelui mai mare american şi am văzut că trebuie să îi formăm şi dezvoltăm mai mult capacitatea de sinteză şi creativitatea, nu doar memoria. Până aici toate bune şi frumoase. Transpusă în practică, ideea s-a transformat însă rapid într-un cancer metastatic al sistemului de învăţământ.
Elevii s-au adaptat şi au căutat, în mod firesc, să minimizeze timpul consumat, maximizând rezultatul imediat. Adică să muncească 5 minute şi să primească nota maximă. De ce să se apuce şi să creeze, să cerceteze, când pot să copieze? Iar dacă un elev vede că exprimările sale originale şi muncite, dar poate mai stângace, au primit o notă mai mică decât cele plagiate ale colegilor săi, ce mecanism psihic îl mai poate conduce pe el în continuare pe calea onoarei? Mai devreme sau mai târziu va adera şi el la frauda colectivă. Deja s-a ajuns ca un efort de traducere din engleză a unor pagini web, compilarea şi prezentarea lor drept referat, să pară o culme a corectitudinii în materie de eseuri. Iar dacă referatul mai este şi scris de mână, munca depusă îl convinge fără niciun echivoc pe profesor că elevul este perfect îndreptăţit să primească nota maximă.
Mi-e greu să cred că profesorii nu îşi dau seama de fenomenul plagiatului şi că sunt atât de naivi încât chiar cred că elevii muncesc din greu pentru acele referate. Cel mai probabil închid ochii şi girează tacit frauda, conştientizând că nu are rost să înceapă o luptă cu morile de vânt. Ce poate face un fagocit în luptă cu o metastază?
Acţiunea trebuie să fie una concertată şi de mare amploare, altminteri viitorul României este deja compromis. Unde mai este loc pentru corectitudine când lecţia de viaţă pe care sistemul de învăţământ o oferă spune "furtul este facil, nu se pedepseşte şi îţi aduce beneficii importante"?
Lupta cu acest adevărat flagel este dificilă. Trebuie găsite căi care să acţioneze în primul rând la nivel psihic. O lege, neînsoţită de masuri punitive pentru nerespectarea ei, nu are niciun efect. Elevii şi profesorii trebuie informaţi foarte clar şi repetat despre repercusiunile plagiatului şi al girării acestuia, ce pot merge până la exmatriculare respectiv desfacerea contractului de muncă. Este imperios necesar ca programul "one laptop per child and teacher" să fie dus până la capăt. Beneficiile sunt nenumărate, nu insist aici asupra lor, iar prin aceasta se creează premisele unui control de calitate asupra referatelor. Ele vor trebui prezentate neapărat în formă electronică, iar profesorul va trebui să le încarce pe un portal pus la dispoziţie de Ministerul Educaţiei. Acolo va exista un soft (sunt instrumente similare în alte ţări) care va parcurge eseul şi va semnala posibile paragrafe copiate, pe care profesorul este dator să le verifice. Softul va folosi Google şi va avea acces la o bibliotecă digitală cât mai complexă, ce va trebui îmbogăţită zi de zi. Toate referatele vor fi publice, pentru a elimina posibilitatea de "refolosire".
Sigur că unele situaţii, cum ar fi plagiat prin traducere sau copiat dintr-o carte mai veche, nu vor putea fi eliminate cu totul. Faptul însă că nu vor mai putea exista paragrafe identice în referate, fraze de pe net sau din cărţi, că ele vor trebui să conţină sursele de informare si referinţele, va reprezenta un mare pas înainte pentru promovarea cinstei şi pentru creşterea calităţii.
Scrierea unui referat ca la carte este o muncă dificilă, ce constă în căutarea şi parcurgerea mai multor cărţi şi articole, căutarea informaţiei esenţiale, extragerea ideilor, iar apoi închegarea lor într-un tot unitar, original. În funcţie de mărimea lui, poate lua multe ore sau chiar zile. Efortul pe care elevul îl depune este încununat de satisfacţia obţinerii unei lucrări originale, care poate fi răsplătită pe măsură de profesorul evaluator. Aşa este în America.
În România referatul a fost puţin utilizat în perioada comunistă, el fiind promovat foarte mult dupa 1990. Iniţial s-a plecat de la ideea că este bine să îl învăţăm pe elev cu cercetarea. În loc să îl obligăm să înveţe pe dinafara o mare cantitate de noţiuni, ne-am uitat în curtea fratelui mai mare american şi am văzut că trebuie să îi formăm şi dezvoltăm mai mult capacitatea de sinteză şi creativitatea, nu doar memoria. Până aici toate bune şi frumoase. Transpusă în practică, ideea s-a transformat însă rapid într-un cancer metastatic al sistemului de învăţământ.
Elevii s-au adaptat şi au căutat, în mod firesc, să minimizeze timpul consumat, maximizând rezultatul imediat. Adică să muncească 5 minute şi să primească nota maximă. De ce să se apuce şi să creeze, să cerceteze, când pot să copieze? Iar dacă un elev vede că exprimările sale originale şi muncite, dar poate mai stângace, au primit o notă mai mică decât cele plagiate ale colegilor săi, ce mecanism psihic îl mai poate conduce pe el în continuare pe calea onoarei? Mai devreme sau mai târziu va adera şi el la frauda colectivă. Deja s-a ajuns ca un efort de traducere din engleză a unor pagini web, compilarea şi prezentarea lor drept referat, să pară o culme a corectitudinii în materie de eseuri. Iar dacă referatul mai este şi scris de mână, munca depusă îl convinge fără niciun echivoc pe profesor că elevul este perfect îndreptăţit să primească nota maximă.
Mi-e greu să cred că profesorii nu îşi dau seama de fenomenul plagiatului şi că sunt atât de naivi încât chiar cred că elevii muncesc din greu pentru acele referate. Cel mai probabil închid ochii şi girează tacit frauda, conştientizând că nu are rost să înceapă o luptă cu morile de vânt. Ce poate face un fagocit în luptă cu o metastază?
Acţiunea trebuie să fie una concertată şi de mare amploare, altminteri viitorul României este deja compromis. Unde mai este loc pentru corectitudine când lecţia de viaţă pe care sistemul de învăţământ o oferă spune "furtul este facil, nu se pedepseşte şi îţi aduce beneficii importante"?
Lupta cu acest adevărat flagel este dificilă. Trebuie găsite căi care să acţioneze în primul rând la nivel psihic. O lege, neînsoţită de masuri punitive pentru nerespectarea ei, nu are niciun efect. Elevii şi profesorii trebuie informaţi foarte clar şi repetat despre repercusiunile plagiatului şi al girării acestuia, ce pot merge până la exmatriculare respectiv desfacerea contractului de muncă. Este imperios necesar ca programul "one laptop per child and teacher" să fie dus până la capăt. Beneficiile sunt nenumărate, nu insist aici asupra lor, iar prin aceasta se creează premisele unui control de calitate asupra referatelor. Ele vor trebui prezentate neapărat în formă electronică, iar profesorul va trebui să le încarce pe un portal pus la dispoziţie de Ministerul Educaţiei. Acolo va exista un soft (sunt instrumente similare în alte ţări) care va parcurge eseul şi va semnala posibile paragrafe copiate, pe care profesorul este dator să le verifice. Softul va folosi Google şi va avea acces la o bibliotecă digitală cât mai complexă, ce va trebui îmbogăţită zi de zi. Toate referatele vor fi publice, pentru a elimina posibilitatea de "refolosire".
Sigur că unele situaţii, cum ar fi plagiat prin traducere sau copiat dintr-o carte mai veche, nu vor putea fi eliminate cu totul. Faptul însă că nu vor mai putea exista paragrafe identice în referate, fraze de pe net sau din cărţi, că ele vor trebui să conţină sursele de informare si referinţele, va reprezenta un mare pas înainte pentru promovarea cinstei şi pentru creşterea calităţii.
vineri, iulie 17, 2009
Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune (I)
Dacă ideile pe care le ai rămân nepuse în practică şi nici măcar nu sunt împărtăşite altora, nu vor avea rezultate. De asemenea, dacă sunt prost aplicate, rezultatele pot fi diametral opuse celor scontate. Să luăm întâi un exemplu din învăţământ.
Examenul de Bacalaureat, la care să se facă câte 100 de subiecte pentru fiecare materie, ce vor fi făcute din timp publice. A fost o măsură apărută în momentul în care ziarele au semnalat că cele 5 variante de subiecte pentru examen, teoretic secrete, se vindeau in piaţa publică. E adevărat ca de mai mulţi ani ele "transpirau" şi că doar cine era rupt de Internet, izolat sau neinteresat nu le afla. Printr-un fenomen misterios însă, toţi cei care răspundeau de soarta învăţământului păreau că trăiesc în alte sfere, mai idilice decât cele din cărţile comuniste. A fost nevoie de un scandal mediatic, pentru ca să se obţină o reacţie. Soluţia anti-fraudă a ministrului a fost aceasta, de compunere a 100 subiecte publice pentru fiecare materie. Astfel se elimina nevoia de a le păzi şi părea că aduce un aer nou ce acorda şanse egale pentru toţi elevii.
Doar părea, Pentru că acesta esta un exemplu clasic de intenţie bună cu rezultate dezastruoase. Cum rezultatele şcolare bune sunt urmarea unei situaţii win-win a tuturor stakeholder-ilor, există nu numai în România, ci la nivel global, fenomenul de inflaţie a notelor. Elevii vor să aibă rezultate bune, părinţii lor vor acelaşi lucru. Ministerul vrea şi el ca rezultatele să fie bune la nivel naţional. Profesorii vor, de asemenea, ca elevii lor să aibă note bune, mai ales dacă li se judecă performanţa în funcţie de acest lucru. Singurele lucruri care împiedică faptul ca toată lumea să primească mereu nota maximă, sunt:
1. ideea interioară de corectitudine, de docimologie, a dascălilor
2. teama profesorilor că o exagerare ar bate la ochi
Mai sunt şi cazuri în care profesorii dau note mici pentru a-i determina pe elevi să vină la ei la meditaţii, dar asta nu se aplică la bacalaureat.
Câtă vremea statutul profesorului în societate şi retribuţia sa sunt respectabile, docimologia şi corectitudinea sunt mai importante, inflaţia notelor este redusă. În România postdecembristă statutul cadrelor didactice s-a degradat substanţial, exigenţa lor a scăzut mult. În asemenea circumstanţe publicarea online a subiectelor pentru bacalaureat, fie ele şi 100, nu a făcut decât să amplifice frauda. Mai multe edituri au sesizat oportunitatea comercială de a scoate culegeri cu rezolvări, fiecare candidat şi-a cumpărat câte una, iar foarte mulţi le-au folosit cu complicitatea benevolă a supraveghetorilor. Câţi ar prefera să înveţe sute de rezolvări, când există alternativa cu riscuri minime de a copia? Şi aşa s-a ajuns la mii, zeci de mii de lucrări identice cu rezolvările din cărţi. Sunt de-a dreptul hilare intervenţiile "specialiştilor" care explică fenomenul prin memorarea de către candidaţi a rezolvărilor. De parcă toţi românii ar fi Nicolae Iorga sau James Sidis.
Rezultatul obţinut nu numai că nu a fost o stârpire a corupţiei, ci a fost o generalizare a ei, a fenomenului de fraudă, tocmai la examenul ce se vrea de maturitate. Dacă asta este prima lecţie de viaţă pe care statul român o dă tânărului de 18 ani, că este mult mai simplu şi eficient să trişeze, ce ne putem aştepta de la evoluţia sa ulterioară?
Examenul de Bacalaureat, la care să se facă câte 100 de subiecte pentru fiecare materie, ce vor fi făcute din timp publice. A fost o măsură apărută în momentul în care ziarele au semnalat că cele 5 variante de subiecte pentru examen, teoretic secrete, se vindeau in piaţa publică. E adevărat ca de mai mulţi ani ele "transpirau" şi că doar cine era rupt de Internet, izolat sau neinteresat nu le afla. Printr-un fenomen misterios însă, toţi cei care răspundeau de soarta învăţământului păreau că trăiesc în alte sfere, mai idilice decât cele din cărţile comuniste. A fost nevoie de un scandal mediatic, pentru ca să se obţină o reacţie. Soluţia anti-fraudă a ministrului a fost aceasta, de compunere a 100 subiecte publice pentru fiecare materie. Astfel se elimina nevoia de a le păzi şi părea că aduce un aer nou ce acorda şanse egale pentru toţi elevii.
Doar părea, Pentru că acesta esta un exemplu clasic de intenţie bună cu rezultate dezastruoase. Cum rezultatele şcolare bune sunt urmarea unei situaţii win-win a tuturor stakeholder-ilor, există nu numai în România, ci la nivel global, fenomenul de inflaţie a notelor. Elevii vor să aibă rezultate bune, părinţii lor vor acelaşi lucru. Ministerul vrea şi el ca rezultatele să fie bune la nivel naţional. Profesorii vor, de asemenea, ca elevii lor să aibă note bune, mai ales dacă li se judecă performanţa în funcţie de acest lucru. Singurele lucruri care împiedică faptul ca toată lumea să primească mereu nota maximă, sunt:
1. ideea interioară de corectitudine, de docimologie, a dascălilor
2. teama profesorilor că o exagerare ar bate la ochi
Mai sunt şi cazuri în care profesorii dau note mici pentru a-i determina pe elevi să vină la ei la meditaţii, dar asta nu se aplică la bacalaureat.
Câtă vremea statutul profesorului în societate şi retribuţia sa sunt respectabile, docimologia şi corectitudinea sunt mai importante, inflaţia notelor este redusă. În România postdecembristă statutul cadrelor didactice s-a degradat substanţial, exigenţa lor a scăzut mult. În asemenea circumstanţe publicarea online a subiectelor pentru bacalaureat, fie ele şi 100, nu a făcut decât să amplifice frauda. Mai multe edituri au sesizat oportunitatea comercială de a scoate culegeri cu rezolvări, fiecare candidat şi-a cumpărat câte una, iar foarte mulţi le-au folosit cu complicitatea benevolă a supraveghetorilor. Câţi ar prefera să înveţe sute de rezolvări, când există alternativa cu riscuri minime de a copia? Şi aşa s-a ajuns la mii, zeci de mii de lucrări identice cu rezolvările din cărţi. Sunt de-a dreptul hilare intervenţiile "specialiştilor" care explică fenomenul prin memorarea de către candidaţi a rezolvărilor. De parcă toţi românii ar fi Nicolae Iorga sau James Sidis.
Rezultatul obţinut nu numai că nu a fost o stârpire a corupţiei, ci a fost o generalizare a ei, a fenomenului de fraudă, tocmai la examenul ce se vrea de maturitate. Dacă asta este prima lecţie de viaţă pe care statul român o dă tânărului de 18 ani, că este mult mai simplu şi eficient să trişeze, ce ne putem aştepta de la evoluţia sa ulterioară?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
