Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune (I)

Dacă ideile pe care le ai rămân nepuse în practică şi nici măcar nu sunt împărtăşite altora, nu vor avea rezultate. De asemenea, dacă sunt prost aplicate, rezultatele pot fi diametral opuse celor scontate. Să luăm întâi un exemplu din învăţământ.

Examenul de Bacalaureat, la care să se facă câte 100 de subiecte pentru fiecare materie, ce vor fi făcute din timp publice. A fost o măsură apărută în momentul în care ziarele au semnalat că cele 5 variante de subiecte pentru examen, teoretic secrete, se vindeau in piaţa publică. E adevărat ca de mai mulţi ani ele "transpirau" şi că doar cine era rupt de Internet, izolat sau neinteresat nu le afla. Printr-un fenomen misterios însă, toţi cei care răspundeau de soarta învăţământului păreau că trăiesc în alte sfere, mai idilice decât cele din cărţile comuniste. A fost nevoie de un scandal mediatic, pentru ca să se obţină o reacţie. Soluţia anti-fraudă a ministrului a fost aceasta, de compunere a 100 subiecte publice pentru fiecare materie. Astfel se elimina nevoia de a le păzi şi părea că aduce un aer nou ce acorda şanse egale pentru toţi elevii.

Doar părea, Pentru că acesta esta un exemplu clasic de intenţie bună cu rezultate dezastruoase. Cum rezultatele şcolare bune sunt urmarea unei situaţii win-win a tuturor stakeholder-ilor, există nu numai în România, ci la nivel global, fenomenul de inflaţie a notelor. Elevii vor să aibă rezultate bune, părinţii lor vor acelaşi lucru. Ministerul vrea şi el ca rezultatele să fie bune la nivel naţional. Profesorii vor, de asemenea, ca elevii lor să aibă note bune, mai ales dacă li se judecă performanţa în funcţie de acest lucru. Singurele lucruri care împiedică faptul ca toată lumea să primească mereu nota maximă, sunt:
1. ideea interioară de corectitudine, de docimologie, a dascălilor
2. teama profesorilor că o exagerare ar bate la ochi

Mai sunt şi cazuri în care profesorii dau note mici pentru a-i determina pe elevi să vină la ei la meditaţii, dar asta nu se aplică la bacalaureat.

Câtă vremea statutul profesorului în societate şi retribuţia sa sunt respectabile, docimologia şi corectitudinea sunt mai importante, inflaţia notelor este redusă. În România postdecembristă statutul cadrelor didactice s-a degradat substanţial, exigenţa lor a scăzut mult. În asemenea circumstanţe publicarea online a subiectelor pentru bacalaureat, fie ele şi 100, nu a făcut decât să amplifice frauda. Mai multe edituri au sesizat oportunitatea comercială de a scoate culegeri cu rezolvări, fiecare candidat şi-a cumpărat câte una, iar foarte mulţi le-au folosit cu complicitatea benevolă a supraveghetorilor. Câţi ar prefera să înveţe sute de rezolvări, când există alternativa cu riscuri minime de a copia? Şi aşa s-a ajuns la mii, zeci de mii de lucrări identice cu rezolvările din cărţi. Sunt de-a dreptul hilare intervenţiile "specialiştilor" care explică fenomenul prin memorarea de către candidaţi a rezolvărilor. De parcă toţi românii ar fi Nicolae Iorga sau James Sidis.

Rezultatul obţinut nu numai că nu a fost o stârpire a corupţiei, ci a fost o generalizare a ei, a fenomenului de fraudă, tocmai la examenul ce se vrea de maturitate. Dacă asta este prima lecţie de viaţă pe care statul român o dă tânărului de 18 ani, că este mult mai simplu şi eficient să trişeze, ce ne putem aştepta de la evoluţia sa ulterioară?