De ce trişează oamenii? Ei bravos, pentru că pot! Şi pentru că avantajele aduse sunt mai appealing decât eventualele dezavantaje. Sau că speră să nu fie descoperiţi şi atunci să aibă doar avantaje. De mai multe feluri, funcţie de trişor. Când e vorba de jocurile de trivia, avantajele căutate cel mai frecvent sunt respectul şi admiraţia celorlalţi.
Imensa majoritate a şmecheriilor sunt încercate de băieţi, adică tineri între 15 si 25 de ani. Ei se apucă să caute variante de îmbunătăţire ale performanţelor în joc, începând cu cele mai simple - liste ordonate şi la îndemână cu răspunsuri, până la cele mai complexe, reprezentând mici programe informatice care stochează întrebarea cu răspuns cu tot într-o bază de date, pentru a fi regăsită rapid şi automat la umătoarea apariţie. Fetele nu au răbdarea şi pasiunea de a-şi dedica atâta timp unei astfel de chestiuni. Poate din acest motiv cea mai cunoscută hackeriţă este doar una fictivă, Acid Burn (Angelina Jolie) în Hackers .
Cum nimeni nu te priveşte cum joci şi tastezi, este destul de dificil de demonstrat fără echivoc vinovăţia cuiva. Suspiciunile apar în urma obţinerii unor performanţe ce ies din limitele medii ale curbei gaussiene. Atunci se găsesc destui morloci care îl vor pe sărmanul eloi doborât de pe piedestal, tărât în mizerie şi adus în piaţa centrală pentru a fi supus oprobriului public. Guilty as charged until proving innocent!
Uneori trişorii se lasă imbătaţi de succes şi uită de principiul că nu poţi fi prins decât dacă joci prea bine. Cum uneori aceeaşi întrebarea poate fi formulată niţel diferit, devine inexplicabil cum la una din întrebări răspunzi instant, iar la cealaltă deloc. Sau cum poţi răspunde intr-o secundă, cu precizie maximă, ce poziţie în alfabetul ebraic are litera alef. Sau scriind un răspuns greşit, dar acceptat de sistem drept corect, dintr-o eroare de introducere sau verificare. Cum Eliot Ness-ii sunt puţini şi au altele mai bune de făcut, trişorii nu prea sunt descoperiţi decât în cazurile ultraflagrante. Atunci însă vinovăţiile lor devin evidente, dar ei continuă să se declare inocenţi, explicând totul prin antrenament intensiv sau neatenţie. Aşa cum se motivează şi reţinerea sutelor de subiecte cu rezolvări la bacalaureat. Şi mai sunt şi oameni care îi cred.
Mai există o categorie aparte, cei cu o gândire egalitaristă. Ei când ajung, organizatori, caută să echilibreze disputele, pentru a le face mai interesante. Îşi asumă rolul Dianei Moon Glampers din nuvela lui Kurt Vonnegut Harrison Bergeron. Ori le dau răspunsurile celor mai slabi, ori îi banează sau floodează pe cei mai buni. Acţiunea este însă una ascunsă, pentru a păstra aparenţele unei dispute corecte. Germenii bolşevismului stau exact în astfel de gândiri. În spatele ideii că oamenii trebuie să fie egali, sensul democratic al egalităţii în drepturi şi în faţa legilor este convertit într-o varianta procustiană în care este mult mai uşor să faci egalitate în jos. Pe un om puternic şi inteligent îl poţi face uşor slab, îl poţi handicapa fizic şi mental, dar pe un prost nu îl vei putea transforma niciodată într-un geniu.
Se afișează postările cu eticheta filosofie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta filosofie. Afișați toate postările
vineri, iulie 31, 2009
miercuri, iulie 29, 2009
Alegerea perfectă
Libertatea ne conferă dreptul de a alege fără restricţii. La scurte intervale de timp intervin momente în care suntem nevoiţi să facem alegeri. Unele sunt atât de fireşti încât alternativele nici nu le mai luăm în seamă, iar atunci nu ni se mai pare că de fapt noi am ales ceva. Altele par nesemnificative, dar viaţa noastră se poate schimba radical dintr-o chestiune măruntă.
Alain Resnais explorează în Smoking/ No Smoking ce schimbări poate aduce în timp o ţigară (ne)fumată la un moment dat. Serialul The outer limits cercetează şi el, în mai multe episoade, actul alegerii. În In another life avem imaginea unui Multivers, ca un fel de arbore în care fiecare decizie pe care am luat-o la un moment dat dă naştere unor noi variante de "eu", creându-se astfel un arbore gigantic de lumi pentru fiecare persoană, versiuni ale aceluiaşi individ, care pot ajunge să comunice cu alter ego-urile sale (idee explotatată şi de The One ).
O mare problemă apare însă când nu avem două sau mai multe posibilităţi din care alegerea optimă să reiasă imediat. Atunci când variantele sunt aparent echilibrate. Atunci când nu putem evalua care variantă ne va conduce spre un rezultat mai bun. În acel moment, mecanismul intern psihic care caută alegerea ideală intră într-o buclă închisă, recunoscută la nivel conştient drept nehotărâre. Alegerea presupune existenţa a minimum două opţiuni. Ea de multe ori se prezintă drept una exclusivă, dar inteligenţa noastră a făcut posibil să o putem transforma într-una reunită, anulând exclusivitatea aparentă de la început. Dacă vrem în egală măsură să vizualizăm şi meciul şi filmul de pe alt program, putem să înregistrăm unul din ele, sau să folosim două televizoare.
Alteori bucla cu pricina nu poate fi eludată şi atunci ni se înfăţişează o nouă opţiune: aceea de a nu alege. De obicei aceasta este cea mai nedorită, omul preferând să dea curs unui imbold, să facă în final alegerea, asumându-şi riscul ca ea să nu fie una fericită. Totuşi, când rezultatul alegerii este extrem de important, apare tendinţa de a temporiza, pentru a face cumva ca lucrurile să se cearnă de la sine, să devină mai evidentă în timp care este alegerea corectă. Riscul însă poate fi pe măsură, trăgând de timp, ne putem pomeni că în momentul în care ne-am hotărât, ea să nu mai fie valabilă.
Alegerile politice pe care individul le face, ar vrea să exprime concepţiile şi ideile sale, liberale, social-democrate, sau de altă natură. Din păcate, în România diferenţele doctrinare reprezintă doar un criteriu secundar, pe primul plan stând evaluarea politicienilor de vârf ce reprezintă în ochii electorului partidul. În condiţiile unor promisiuni populiste asemănătoare, a unor măsuri independente de doctrină, a unor lideri politici la fel de dezagreaţi, alegătorul se îndreaptă încet-încet spre acea buclă închisă, căutând să voteze nu ceva perfect, ci un rău mai mic. Este un fapt absolut supărator, că creşterile în sondaje se fac, în cea mai mare măsură, nu datorită faptelor bune realizate, ci datorită lucrurilor rele facute de competitori.
Am învăţat încă de mici, că rareori ni se întâmplă să avem în faţă o alegere perfectă. Aşa cum am arătat, ea nici nu mai ajunge la noi în mod conştient, fiind procesată automat, devenind reflex. De aceea este important să dăm curs intuiţiei sau raţiunii noastre şi să optăm pentru ceva cu care să fim împăcaţi, o alegere de care să nu ne fie ruşine şi pe care să ne-o putem justifica şi nouă şi altora, oricând. Chiar dacă alegem non-alegerea, preferând să lăsăm lucrurile să meargă, odată asumată aceasta, regretele noastre sunt minimizate şi începem să navigăm spre India. Poate nu vom ajunge acolo, dar vom descoperi America...
Alain Resnais explorează în Smoking/ No Smoking ce schimbări poate aduce în timp o ţigară (ne)fumată la un moment dat. Serialul The outer limits cercetează şi el, în mai multe episoade, actul alegerii. În In another life avem imaginea unui Multivers, ca un fel de arbore în care fiecare decizie pe care am luat-o la un moment dat dă naştere unor noi variante de "eu", creându-se astfel un arbore gigantic de lumi pentru fiecare persoană, versiuni ale aceluiaşi individ, care pot ajunge să comunice cu alter ego-urile sale (idee explotatată şi de The One ).
O mare problemă apare însă când nu avem două sau mai multe posibilităţi din care alegerea optimă să reiasă imediat. Atunci când variantele sunt aparent echilibrate. Atunci când nu putem evalua care variantă ne va conduce spre un rezultat mai bun. În acel moment, mecanismul intern psihic care caută alegerea ideală intră într-o buclă închisă, recunoscută la nivel conştient drept nehotărâre. Alegerea presupune existenţa a minimum două opţiuni. Ea de multe ori se prezintă drept una exclusivă, dar inteligenţa noastră a făcut posibil să o putem transforma într-una reunită, anulând exclusivitatea aparentă de la început. Dacă vrem în egală măsură să vizualizăm şi meciul şi filmul de pe alt program, putem să înregistrăm unul din ele, sau să folosim două televizoare.
Alteori bucla cu pricina nu poate fi eludată şi atunci ni se înfăţişează o nouă opţiune: aceea de a nu alege. De obicei aceasta este cea mai nedorită, omul preferând să dea curs unui imbold, să facă în final alegerea, asumându-şi riscul ca ea să nu fie una fericită. Totuşi, când rezultatul alegerii este extrem de important, apare tendinţa de a temporiza, pentru a face cumva ca lucrurile să se cearnă de la sine, să devină mai evidentă în timp care este alegerea corectă. Riscul însă poate fi pe măsură, trăgând de timp, ne putem pomeni că în momentul în care ne-am hotărât, ea să nu mai fie valabilă.
Alegerile politice pe care individul le face, ar vrea să exprime concepţiile şi ideile sale, liberale, social-democrate, sau de altă natură. Din păcate, în România diferenţele doctrinare reprezintă doar un criteriu secundar, pe primul plan stând evaluarea politicienilor de vârf ce reprezintă în ochii electorului partidul. În condiţiile unor promisiuni populiste asemănătoare, a unor măsuri independente de doctrină, a unor lideri politici la fel de dezagreaţi, alegătorul se îndreaptă încet-încet spre acea buclă închisă, căutând să voteze nu ceva perfect, ci un rău mai mic. Este un fapt absolut supărator, că creşterile în sondaje se fac, în cea mai mare măsură, nu datorită faptelor bune realizate, ci datorită lucrurilor rele facute de competitori.
Am învăţat încă de mici, că rareori ni se întâmplă să avem în faţă o alegere perfectă. Aşa cum am arătat, ea nici nu mai ajunge la noi în mod conştient, fiind procesată automat, devenind reflex. De aceea este important să dăm curs intuiţiei sau raţiunii noastre şi să optăm pentru ceva cu care să fim împăcaţi, o alegere de care să nu ne fie ruşine şi pe care să ne-o putem justifica şi nouă şi altora, oricând. Chiar dacă alegem non-alegerea, preferând să lăsăm lucrurile să meargă, odată asumată aceasta, regretele noastre sunt minimizate şi începem să navigăm spre India. Poate nu vom ajunge acolo, dar vom descoperi America...
luni, iulie 27, 2009
Fapte şi pedepse (I)
Câţi dintre cetăţenii României credeţi că ar accepta o pedeapsă privativă de libertate (să zicem un an), ştiind că ulterior vor beneficia de o sumă consistentă de bani (să zicem un milion de euro)? Mulţi. Prea mulţi. Iar dacă am pune această întrebare în Zimbabwe, probabil preşedintele Mugabe ar fi singurul care ar spune "nu". Înseamnă că ceva este în neregulă.
Ideea aplicării unei pedepse în societatea de astăzi nu este de a-l umili pe individ, ci de a-i restricţiona unele drepturi, presupuse importante. El nu mai este dus într-o cameră 101, nu mai este înjosit şi nici nu i se mai aplică (teoretic) corecţii fizice. Este memorabilă replica lui Leslie Nielsen din Naked Gun 33 1/3, când încearcă să provoace o revoltă a deţinuţilor: "Hey, you call this slop - real slop has got chunks of things in it, this is more like gruel. And this chateau la blanc is supposed to be served slightly chilled this is room temperature. What do you think we are - animals?"
Alături de această privaţiune, se aplică programe psihologice de reintegrare a individului în societate, pentru a-l determina să înţeleagă unde a greşit şi să nu mai încalce legile. Societatea caută să îl ajute pe infractor, să îl facă să adere la sistemul public de valori. Ce se întâmplă însă dacă câştigul pe care făptaşul îl va avea depăşeşte în propria-i balanţă pierderea pe care o suferă prin privarea de libertate? Atunci el devine motivat să facă acel lucru, înseamnă că pedeapsa pe care o primeşte este prea blândă şi nu îşi atinge scopul.
Un hoţ care, de orice fel ar fi, nu ar trebui să fie lăsat să stea într-un penitenciar, consumând în continuare din banii contribuabililor. El ar trebui să muncească în folosul comunităţii sau al păgubitului cel puţin până paguba va fi amortizată. Pentru mulţi rutina zilnică este în fapt o închisoare. Drumul până la serviciu şi înapoi, orele de muncă obositoare prestate, îl obosesc suficient de tare încât, ajuns acasă, îşi doreşte doar să facă un duş şi să se culce, pentru că îl aşteaptă o nouă zi istovitoare. Weekend-urile sunt petrecute între aprovizionare şi curăţenie, griji cotidiene, plata de facturi, eventual o mică relaxare la TV. În aceste condiţii să stea un an la închisoare, lipsit de griji, liber să citească, scrie, gândi la orice, îi poate părea o vacanţă.
Lucrul cel mai important care îl face să nu îşi dorească să ajungă acolo nu ţine de ideea de privare de libertate. În România teama este de lucrurile conexe care se pot întâmplă, de abuzurile colegilor de celulă, ale gardienilor, umilinţele la care poate fi supus, lucruri care în teoria sistemului penitenciar nu ar trebui să se întâmple.
O evaluare modernă a sistemului punitiv ar trebui să încerce variante alternative, deja aplicate de către americani, precum închisoarea de perimetru la domiciliu, obligativitatea prestării de muncă, de a fi prezent acasă la anumite ore fixe, sau interdicţii legate de infracţiunea comisă (un infractor în domeniul IT să nu mai pună mâna o perioadă pe un calculator). Pentru un cracker ar fi mult mai trist să nu mai aibă voie să folosească un computer, decât să fie restricţionat la un perimetru. Poate interdicţia de a-şi satisface cea mai mare plăcere ar fi o variantă alternativă mai eficace, spre deosebire de tratarea egală a tuturor prin amendă şi/sau lipsire de libertate. Aici rămâne însă de discutat cum îl determini şi motivezi să accepte acea măsură, căci altfel tot la închisoare se ajunge.
Ideea aplicării unei pedepse în societatea de astăzi nu este de a-l umili pe individ, ci de a-i restricţiona unele drepturi, presupuse importante. El nu mai este dus într-o cameră 101, nu mai este înjosit şi nici nu i se mai aplică (teoretic) corecţii fizice. Este memorabilă replica lui Leslie Nielsen din Naked Gun 33 1/3, când încearcă să provoace o revoltă a deţinuţilor: "Hey, you call this slop - real slop has got chunks of things in it, this is more like gruel. And this chateau la blanc is supposed to be served slightly chilled this is room temperature. What do you think we are - animals?"
Alături de această privaţiune, se aplică programe psihologice de reintegrare a individului în societate, pentru a-l determina să înţeleagă unde a greşit şi să nu mai încalce legile. Societatea caută să îl ajute pe infractor, să îl facă să adere la sistemul public de valori. Ce se întâmplă însă dacă câştigul pe care făptaşul îl va avea depăşeşte în propria-i balanţă pierderea pe care o suferă prin privarea de libertate? Atunci el devine motivat să facă acel lucru, înseamnă că pedeapsa pe care o primeşte este prea blândă şi nu îşi atinge scopul.
Un hoţ care, de orice fel ar fi, nu ar trebui să fie lăsat să stea într-un penitenciar, consumând în continuare din banii contribuabililor. El ar trebui să muncească în folosul comunităţii sau al păgubitului cel puţin până paguba va fi amortizată. Pentru mulţi rutina zilnică este în fapt o închisoare. Drumul până la serviciu şi înapoi, orele de muncă obositoare prestate, îl obosesc suficient de tare încât, ajuns acasă, îşi doreşte doar să facă un duş şi să se culce, pentru că îl aşteaptă o nouă zi istovitoare. Weekend-urile sunt petrecute între aprovizionare şi curăţenie, griji cotidiene, plata de facturi, eventual o mică relaxare la TV. În aceste condiţii să stea un an la închisoare, lipsit de griji, liber să citească, scrie, gândi la orice, îi poate părea o vacanţă.
Lucrul cel mai important care îl face să nu îşi dorească să ajungă acolo nu ţine de ideea de privare de libertate. În România teama este de lucrurile conexe care se pot întâmplă, de abuzurile colegilor de celulă, ale gardienilor, umilinţele la care poate fi supus, lucruri care în teoria sistemului penitenciar nu ar trebui să se întâmple.
O evaluare modernă a sistemului punitiv ar trebui să încerce variante alternative, deja aplicate de către americani, precum închisoarea de perimetru la domiciliu, obligativitatea prestării de muncă, de a fi prezent acasă la anumite ore fixe, sau interdicţii legate de infracţiunea comisă (un infractor în domeniul IT să nu mai pună mâna o perioadă pe un calculator). Pentru un cracker ar fi mult mai trist să nu mai aibă voie să folosească un computer, decât să fie restricţionat la un perimetru. Poate interdicţia de a-şi satisface cea mai mare plăcere ar fi o variantă alternativă mai eficace, spre deosebire de tratarea egală a tuturor prin amendă şi/sau lipsire de libertate. Aici rămâne însă de discutat cum îl determini şi motivezi să accepte acea măsură, căci altfel tot la închisoare se ajunge.
duminică, iulie 26, 2009
Mentalităţi de-a lungul timpului
Faimosul îndemn socratic „γνῶθι σεαυτόν” nu s-ar putea realiza fără a ne cunoaşte devenirea, fără a şti lungul drum al umanităţii care ne-a condus spre ceea ce suntem în momentul de faţă. Tot ceea ce s-a întâmplat practic de când faimoasa Lucy a văzut lumina zilei pe actualul teritoriu al Etiopiei, reprezintă factori cheie în evoluţia noastră ca specie şi în particular ca individ. Dacă istoria se concentrează în principal pe ansamblul relaţiilor interumane esenţiale, cu rezultate politice şi sociale, iar istoria artei studiază evoluţia culturii şi a manifestărilor artistice, toate acestea nu sunt practic decât ramuri ale unui domeniu mult mai vast, reprezentat de istoria mentalităţilor.
Aceasta a determinat în mare măsură zeigeist-ul unei epoci, iar manifestările ei cele mai de seamă au dat naştere filosofiei. Mentalitatea ca tipar izvorăşte în principal din educaţie, facută astăzi de familie, şcoală, societate, în consonanţă cu vremurile trăite.
Studiul ei nu s-ar putea începe fără o analiză a factorilor determinanţi. Pornind de la fiziologia umană şi marele salt înainte care ne-a adus capacitatea de abstractizare la nivel cerebral. Urmărind factorii cheie ce au asigurat dobândirea unei perspective unice în natură şi punctând momentele cheie ce au influenţat decisiv gândirea umană. De la descoperirea producerii focului, a roţii, a tiparului a zahărului, a fizicii cuantice, până la Internet, se pot urmări schimbările de perspectivă date de fiecare în parte. Descoperirile (din întâmplare sau nu) şi invenţiile au jucat un rol extrem de important în această „aventură” a omului. Religia, apariţia şi dezvoltarea ei, în consonanţă cu geografia locurilor, este de asemenea un aspect de seamă.
Un al doilea domeniu care ar trebui punctat îl reprezintă cvasi-constanţa unor arhetipuri ideatice ale omului. Dintre acestea m-aş opri la două dintre ele: dorinţa de înavuţire (de putere) şi plăcerea de a (se) împodobi. Se pot urmări în timp evoluţiile prin schimbarea de formă, cea de conţinut rămânând în fond aceeaşi.
Cel mai interesant aspect însă este cel al vieţii private, al lucrurilor simple care se întâmplă „când nu se întâmplă nimic”. Acea viaţă cotidiană, relaţiile interumane pe care le experimentăm şi noi înşine la tot pasul, centrate pe cele trei tipuri deosebite: familiale, religioase, social-mondene.
Fascinanta încrengătură de idei ne oferă imaginea unui adevărat păienjeniş, reproduce structura cerebrală a unui individ, cu toate conexiunile neuronale care se influenţează reciproc. Omul este o fiinţă socială şi totuşi libertatea şi individualitatea îi sunt mai drage decât orice altceva. Nu degeaba Aristotel le cataloga drept condiţii esenţiale pentru a ajunge la fericire.
Recurent, ne întoarcem însă la filosofie şi ne întrebăm: „Quo vadis?”. Cum vom gândi în viitor? Ce idei vom avea peste o sută, o mie de ani? Cum va fi viaţa noastră socială de atunci şi mai cu seamă vom reuşi să facem din om cu adevărat o fiinţă nobilă, reuşind a înlocui ancestrala dorinţă de înavuţire materială cu cea spirituală?
Aceasta a determinat în mare măsură zeigeist-ul unei epoci, iar manifestările ei cele mai de seamă au dat naştere filosofiei. Mentalitatea ca tipar izvorăşte în principal din educaţie, facută astăzi de familie, şcoală, societate, în consonanţă cu vremurile trăite.
Studiul ei nu s-ar putea începe fără o analiză a factorilor determinanţi. Pornind de la fiziologia umană şi marele salt înainte care ne-a adus capacitatea de abstractizare la nivel cerebral. Urmărind factorii cheie ce au asigurat dobândirea unei perspective unice în natură şi punctând momentele cheie ce au influenţat decisiv gândirea umană. De la descoperirea producerii focului, a roţii, a tiparului a zahărului, a fizicii cuantice, până la Internet, se pot urmări schimbările de perspectivă date de fiecare în parte. Descoperirile (din întâmplare sau nu) şi invenţiile au jucat un rol extrem de important în această „aventură” a omului. Religia, apariţia şi dezvoltarea ei, în consonanţă cu geografia locurilor, este de asemenea un aspect de seamă.
Un al doilea domeniu care ar trebui punctat îl reprezintă cvasi-constanţa unor arhetipuri ideatice ale omului. Dintre acestea m-aş opri la două dintre ele: dorinţa de înavuţire (de putere) şi plăcerea de a (se) împodobi. Se pot urmări în timp evoluţiile prin schimbarea de formă, cea de conţinut rămânând în fond aceeaşi.
Cel mai interesant aspect însă este cel al vieţii private, al lucrurilor simple care se întâmplă „când nu se întâmplă nimic”. Acea viaţă cotidiană, relaţiile interumane pe care le experimentăm şi noi înşine la tot pasul, centrate pe cele trei tipuri deosebite: familiale, religioase, social-mondene.
Fascinanta încrengătură de idei ne oferă imaginea unui adevărat păienjeniş, reproduce structura cerebrală a unui individ, cu toate conexiunile neuronale care se influenţează reciproc. Omul este o fiinţă socială şi totuşi libertatea şi individualitatea îi sunt mai drage decât orice altceva. Nu degeaba Aristotel le cataloga drept condiţii esenţiale pentru a ajunge la fericire.
Recurent, ne întoarcem însă la filosofie şi ne întrebăm: „Quo vadis?”. Cum vom gândi în viitor? Ce idei vom avea peste o sută, o mie de ani? Cum va fi viaţa noastră socială de atunci şi mai cu seamă vom reuşi să facem din om cu adevărat o fiinţă nobilă, reuşind a înlocui ancestrala dorinţă de înavuţire materială cu cea spirituală?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
