Fapte şi pedepse (I)

Câţi dintre cetăţenii României credeţi că ar accepta o pedeapsă privativă de libertate (să zicem un an), ştiind că ulterior vor beneficia de o sumă consistentă de bani (să zicem un milion de euro)? Mulţi. Prea mulţi. Iar dacă am pune această întrebare în Zimbabwe, probabil preşedintele Mugabe ar fi singurul care ar spune "nu". Înseamnă că ceva este în neregulă.

Ideea aplicării unei pedepse în societatea de astăzi nu este de a-l umili pe individ, ci de a-i restricţiona unele drepturi, presupuse importante. El nu mai este dus într-o cameră 101, nu mai este înjosit şi nici nu i se mai aplică (teoretic) corecţii fizice. Este memorabilă replica lui Leslie Nielsen din Naked Gun 33 1/3, când încearcă să provoace o revoltă a deţinuţilor: "Hey, you call this slop - real slop has got chunks of things in it, this is more like gruel. And this chateau la blanc is supposed to be served slightly chilled this is room temperature. What do you think we are - animals?"

Alături de această privaţiune, se aplică programe psihologice de reintegrare a individului în societate, pentru a-l determina să înţeleagă unde a greşit şi să nu mai încalce legile. Societatea caută să îl ajute pe infractor, să îl facă să adere la sistemul public de valori. Ce se întâmplă însă dacă câştigul pe care făptaşul îl va avea depăşeşte în propria-i balanţă pierderea pe care o suferă prin privarea de libertate? Atunci el devine motivat să facă acel lucru, înseamnă că pedeapsa pe care o primeşte este prea blândă şi nu îşi atinge scopul.

Un hoţ care, de orice fel ar fi, nu ar trebui să fie lăsat să stea într-un penitenciar, consumând în continuare din banii contribuabililor. El ar trebui să muncească în folosul comunităţii sau al păgubitului cel puţin până paguba va fi amortizată. Pentru mulţi rutina zilnică este în fapt o închisoare. Drumul până la serviciu şi înapoi, orele de muncă obositoare prestate, îl obosesc suficient de tare încât, ajuns acasă, îşi doreşte doar să facă un duş şi să se culce, pentru că îl aşteaptă o nouă zi istovitoare. Weekend-urile sunt petrecute între aprovizionare şi curăţenie, griji cotidiene, plata de facturi, eventual o mică relaxare la TV. În aceste condiţii să stea un an la închisoare, lipsit de griji, liber să citească, scrie, gândi la orice, îi poate părea o vacanţă.

Lucrul cel mai important care îl face să nu îşi dorească să ajungă acolo nu ţine de ideea de privare de libertate. În România teama este de lucrurile conexe care se pot întâmplă, de abuzurile colegilor de celulă, ale gardienilor, umilinţele la care poate fi supus, lucruri care în teoria sistemului penitenciar nu ar trebui să se întâmple.

O evaluare modernă a sistemului punitiv ar trebui să încerce variante alternative, deja aplicate de către americani, precum închisoarea de perimetru la domiciliu, obligativitatea prestării de muncă, de a fi prezent acasă la anumite ore fixe, sau interdicţii legate de infracţiunea comisă (un infractor în domeniul IT să nu mai pună mâna o perioadă pe un calculator). Pentru un cracker ar fi mult mai trist să nu mai aibă voie să folosească un computer, decât să fie restricţionat la un perimetru. Poate interdicţia de a-şi satisface cea mai mare plăcere ar fi o variantă alternativă mai eficace, spre deosebire de tratarea egală a tuturor prin amendă şi/sau lipsire de libertate. Aici rămâne însă de discutat cum îl determini şi motivezi să accepte acea măsură, căci altfel tot la închisoare se ajunge.