Homo economicus mioriticus

Asistând la discuţiile din cadrul Academiei platonice, Diogene cinicul ascultă definiţia propusă de Platon pentru om: un animal biped, fără pene. Poznaş precum îl ştim, la următoarea întâlnire se strecoară cu un cocoş viu sub mantie, pe care avusese grijă să îl jumulească în prealabil. Îl aruncă în aer, în mijlocul auditoriului, exclamând cu cinism: iată omul lui Platon! Astfel îl determină pe acesta să mai adauge o condiţie la definiţia sa: care are unghii late.

Dincolo de umorul anecdotei, vedem cum încercările de definire din antichitate căutau să pornească de la un termen general şi apoi să restrângă aria la ceea ce îşi doreau, prin termeni cât mai puţini şi mai simpli. Homo economicus este definit în literatura de specialitate drept individul care acţionează raţional şi din interes propriu.

Bun exemplu în teoria economică mondială, avatarul său românesc este, din păcate, la fel de îndepărtat de arhetipul său, precum erau şi comuniştii autohtoni de cei din teoriile lui Marx. Raţionalitatea pare a avea o mutaţie ciudată pe plaiurile mioritice, ea fiind înlocuită de grandomanie. Interesul propriu este reprezentat şi el de o variantă extrem de limitativă, predominant pe termen foarte scurt, intitulată instinct.

Economia românească s-a dezvoltat pornind de la aceste noi baze, mai puţin analizate de către economişti. Rezultatul îl vedem tot mai clar, pe zi ce trece. Am trecut, în mai puţin de un an, de la o economie care "duduia" la o contracţie severă, depaşind prognozele cele mai pesimiste ale guvernanţilor. Grandomania s-a tradus în tagma politicienilor printr-un optimist exagerat, o ignoranţă crasă a ideilor de economie sănătoasă, plus-valoare şi creştere sustenabilă. În sistemul economic ea s-a resimţit prin dezvoltări bazate pe wishful thinking, în loc de situaţii reale şi prognoze realiste. De asemenea, lipsa unor strategii clare şi a unor variante de back-up, au contribuit şi ele la scăderea economică actuală.

Instinctul a slăbit prevederea. Interesul propriu mioritic este prezentul. În varianta A a grandomaniei instinctuale prefer siguranţa leneşă a locului de muncă. Oricum eu sunt cel mai tare, se ştie, dar nu vreau să risc. E mai comod să mă fac că lucrez şi să iau bani pentru asta. Stau aici cuminte, că economia de piaţă e sălbatică şi nu vreau să fiu stresat. Poate mă ţine statul până ies la pensie, ca el e un angajator uman. Numai să nu vină ăia urâţii de la FMI cu pretenţii să se reducă din bugetari. Ufff, lasă că are grijă statu' de mine, chiar dacă nu fac nimic!

În varianta B mă lansez în afaceri. Am făcut bani, vreau să mă bucur de ei acum, să arăt că îi am, să crape vecinu de la 4 de ciudă. Îmi iau repede un SUV să mă invidieze tot blocul. Ce, economic nu se justifică? Se justifică social! Când rămân fără bani, mă port ca şi cum aş avea în continuare. Spun că am, trăiesc din credite, păstrez aparenţele, iar când vine scadenţa mai văd eu. Noroc cu ăla care a inventat liniile de credit şi pot sta încontinuu cu linia trasă integral. Ce, era altul scopul ei şi aşa dobânda e foarte mare? Lasă că poate îmi revin. Poate dau un tun. Poate câştig la loto...

Pe tiparul acestei gândiri, încercăm acum să ne revenim din criză. Toată lumea spune: să facem şosele, să dăm credite, să dăm subvenţii, să dăm ajutoare, să atragem fonduri europene, să dăm afară bugetari, să nu mai furăm!
Facem şosele de miliarde, care nu se termină niciodată, cu termen de garanţie până la prima ploaie. Dăm credite unor firme care dau faliment la scadenţa primei rate, pentru că nu se pricep să construiască treptat, pe termen lung, o afacere. Dăm subvenţii şi ajutoare nu să încurajăm productivitatea, ci doar ca măsuri sociale. Atragem fonduri europene să îi îmbogăţim pe consultanţii care ni le fac. Poate facem şi o pensiune în Palilula, ce dacă nu ştie nimeni cum ajunge acolo. Şi tot dăm afară din personalul redundant. 20% din bugetari, adică 150 de mii. Ah, nu toţi, doar cei din aparatul administrativ, vreo 3500. Nu, 10%, doar 1700. Nu anul ăsta, ştim că sunt alegeri şi nu dă bine. La anu' domnul prim-ministru va anunţa triumfător disponibilizările! De fapt erau 10% din 20%, adica vreo 35. Se anunţă încheierea colaborării cu cel de-al treilea paznic de la Ministerul Muncii. Ura, suntem salvaţi, a acceptat cele 5 salarii ca bonus, pentru că a ieşit la pensie pe caz de boală!


Lipsiţi de idei proprii, finanţiştii români se uită peste gard la suratele europene şi încearcă să se inspire de acolo. Câtă vreme însă măsurile luate de guvern nu vor include o parte semnificativă de auto-control şi de feed-back, rezultatele vor fi mult în urma aşteptărilor. Românul nu va începe să devină raţional dacă nu va fi cumva determinat să înceapă să facă asta. Va face mereu treaba de mântuială, dacă ştie că foarte puţin contează calitatea. Nici nu se va gândi la propriul interes pe termen lung, ci doar la câştigul imediat, dacă aceasta i se permite. Pe termen lung, o măsură fundamentală ar trebui să se refere la creşterea calităţii învăţământului la toate nivelele, dar aceasta este subiectul unei alte postări. Pe termen scurt trebuie înţeles că măsurile economice e musai să ajute şi să stimuleze în acelaşi timp evoluţia spre un homo economicus germanicus. Că nu este suficient să dai o lege, dacă nu prevezi şi sancţiuni. Ca degeaba ai şi pedepse, dacă nu le pui în aplicare. Că degeaba le aplici, dacă rezultatele aplicării lor vin la Sf. Aşteaptă.

Ca atare, atunci când faci autostrăzi le faci să ţină zeci de ani şi prevezi de la început toate posibilităţile. Când dai credite pentru IMM-uri, condiţionezi accesarea lor de certificarea unei gândiri economice bune, pui la dispoziţie cursuri de formare a gândirii economice manageriale, ceri proiecte, îl determini pe patron să înveţe cum să îşi conducă bine firma, dacă vrea un credit.
Când oferi subvenţii o faci cu un plan pe termen foarte lung, încurajând investiţii în tehnică de vârf, în ecologie, în viitor. Când reduci schema bugetară, o faci simplificând birocraţia, utilizând tehnica de calcul. Personalul disponibilizat îl determini să se recalifice, să îşi găsească de lucru, îl ajuţi să îşi deschidă o firmă, nu îi finanţezi nemunca. Sau îi arăţi după o evaluare care îi sunt calităţile şi ce joburi i se potrivesc cel mai bine. Şi ce este esenţial, îl informezi foarte bine. Scoţi un buletin lunar informativ, pentru firme, PFA, sau simpli angajati, in care specifici toate chestiunile esentiale si cele importante care ii privesc. Pui linkuri spre informaţiile detaliate şi te asiguri că toată lumea ştie unde se găsesc acestea şi că nu uită de existenţa lor. Nu e complicat deloc.

Fără aceste măsuri, inspirate din teoria sistemelor cu reacţie, progresul României va fi foarte lent. Vom fi precum Ahile cel iute de picior din paradoxul lui Zenon, care nu poate ajunge nicicând broasca ţestoasă aflată cu câţiva paşi înaintea sa. Numai că rolurile ar fi inversate. România ar fi broasca ce trebuie să ajungă o Europă aflată în faţă, în postura lui Ahile. Nu vom mai avea o serie convergentă, ci ne vom baza pe faptul ca Ahile la un moment dat poate îmbătrâneşte. Până atunci însă, atributul "mioriticus" din titlul postării se dovedeşte a fi detaliul minor, dar semnificativ, ce separă cocoşul înfumurat şi instinctual românesc de omul economic modern.