Slumdog Millionaire

Forrest Gump câştigă la "Vrei să fii miliardar". Aceasta ar fi descrierea pe scurt a marelui câştigător al Oscarurilor 2008, decernate în 2009. Cel mai bun film, cea mai buna regie, cel mai bun scenariu adaptat şi încă câteva Oscaruri mai puţin importante. O suită de premii ce ne face să ne aşteptăm la un film special. Mai mult decât atât, Slumdog Millionaire (Vagabondul milionar) îşi mai adaugă încă 88 de premii şi 33 de nominalizări, unele ale criticilor.

Dincolo însă de toate aceste distincţii, filmul este unul modest. Mult prea modest. Şi asta pentru că este lipsit de două elemente fundamentale: o poveste credibilă şi bune performanţe actoriceşti.

Poate cel mai uimitor premiu este cel acordat pentru scenariu. Simon Beaufoy transformă bestseller-ul Q & A al lui Vikas Swarup, dintr-o poveste logică şi bine închegată, într-un scenariu plin de greşeli şi total inconsistent. Dacă filmul este un SF sau fantasy, elementele de basm devin credibile prin natura lor. Dacă este o parodie, exagerările şi inconsistenţele îşi au rostul lor, pentru a stârni râsul. Dacă însă filmul este o dramă naturalistă, veridicitatea întâmplarilor şi intensitatea trăirilor devin esenţiale.

Producţia se vrea construită ca o dramă. Aceea a unui copil sărman, rămas orfan de mic, văzând cum îi este ucisă mama în timpul ciocnirilor dintre hinduşi şi musulmani. El se împrieteneşte cu o fetiţă de vărsta lui, orfană şi ea, pe care o poartă în suflet de atunci şi face totul pentru a fi împreună cu ea. Se străduieşte să supravieţuiască, visând, la fel ca mulţi alţi copii din mahalale, la posibilitatea ieşirii din sărăcie.

Filmul ni-l arată pe Jamal Malik ba având o memorie excelentă, foarte atent la detalii, ba total nepăsător cu ele. Ba fiind un cretin lipsit de logică, ba având o logică infailibilă. Ba fiind un fricos, ba având un curaj nebun. Ba neinteresat de bani, ba muncind din greu pentru cateva rupii. Această combinaţie aiuristică îl decredibilizează total ca personaj pentru publicul exigent.

Filmul abundă în clişee, scene teatrale, momente de tensiune vizibil regizate, la fel ca în telenovele. Prima parte a filmului este ceva mai reuşită şi poartă pecetea lui Cidade de Deus, din care este vizibil inspirat, atât în ceea ce priveşte acţiunea cât şi la unghiurile de filmare. Continuarea însă este fără nerv iar scheletul pe care se sprijină întreg ansamblul şi anume concursul "Vrei sa fii miliardar?" este o jalnică reprezentaţie, plină de patetism. Protagonistul este aplaudat frenetic pentru răspunsuri pe care le ştie oricine, toată lumea aşteaptă cu sufletul la gură să afle cine era al treilea muşchetar din cartea lui Dumas, înfăţişându-ne parcă o Indie în care dacă ştii capitala Franţei, deja eşti cel mai tare dintre cei mai tari.

Jocul actorilor, cu excepţia lui Anil Kapoor (prezentatorul concursului), suferă de un vizibil diletantism. Dacă copiii se descurcă ceva mai bine cu partea lor, ceilalţi nu impresioneaza defel, iar tipologia feţelor impasibile indiene adănceşte problema transmiterii sentimentelor către spectator. Filmul nu captivează decât un public puţin pretenţios, care vibrează la exotismul şi dramoleta ce i oferă. Un final tragic ar mai fi putut salva ceva din valoarea ansamblului, dar i-ar fi scăzut din încasări şi nu ar mai fi fost primit cu acelaşi entuziasm de publicul larg, care îşi doreşte happy-endings. În concluzie Danny Boyle preferă un sfârşit de poveste, iar ca să facă legătura cu Bollywood-ul şi mai evidentă, pune genericul pe un dans muzical sincron, atât de îndragit de publicul indian.

Declinul exigenţei s-a accentuat odată cu globalizarea. Când economicul ajunge să domine tot mai mult artisticul, arta pentru artă rămâne o rara avis, iar critica ajunge şi ea să aprecieze orice exotism, doar pentru că e niţel altfel decât cu ce suntem obişnuiţi. Lipsa unor repere clare, a unei viziuni şi a unei culturi cinematografice solide, face şi din cei ce ar fi trebuit să educe gusturile publicului, nişte bravi apărători ai mediocrităţii. Lăudând câteva cărămizi reuşite, dar uitând să privească armonia şi ansamblul din mai multe perspective, ei îşi ratează misiunea căreia i se dedicaseră in the first place.

Alegerea perfectă

Libertatea ne conferă dreptul de a alege fără restricţii. La scurte intervale de timp intervin momente în care suntem nevoiţi să facem alegeri. Unele sunt atât de fireşti încât alternativele nici nu le mai luăm în seamă, iar atunci nu ni se mai pare că de fapt noi am ales ceva. Altele par nesemnificative, dar viaţa noastră se poate schimba radical dintr-o chestiune măruntă.

Alain Resnais explorează în Smoking/ No Smoking ce schimbări poate aduce în timp o ţigară (ne)fumată la un moment dat. Serialul The outer limits cercetează şi el, în mai multe episoade, actul alegerii. În In another life avem imaginea unui Multivers, ca un fel de arbore în care fiecare decizie pe care am luat-o la un moment dat dă naştere unor noi variante de "eu", creându-se astfel un arbore gigantic de lumi pentru fiecare persoană, versiuni ale aceluiaşi individ, care pot ajunge să comunice cu alter ego-urile sale (idee explotatată şi de The One ).

O mare problemă apare însă când nu avem două sau mai multe posibilităţi din care alegerea optimă să reiasă imediat. Atunci când variantele sunt aparent echilibrate. Atunci când nu putem evalua care variantă ne va conduce spre un rezultat mai bun. În acel moment, mecanismul intern psihic care caută alegerea ideală intră într-o buclă închisă, recunoscută la nivel conştient drept nehotărâre. Alegerea presupune existenţa a minimum două opţiuni. Ea de multe ori se prezintă drept una exclusivă, dar inteligenţa noastră a făcut posibil să o putem transforma într-una reunită, anulând exclusivitatea aparentă de la început. Dacă vrem în egală măsură să vizualizăm şi meciul şi filmul de pe alt program, putem să înregistrăm unul din ele, sau să folosim două televizoare.

Alteori bucla cu pricina nu poate fi eludată şi atunci ni se înfăţişează o nouă opţiune: aceea de a nu alege. De obicei aceasta este cea mai nedorită, omul preferând să dea curs unui imbold, să facă în final alegerea, asumându-şi riscul ca ea să nu fie una fericită. Totuşi, când rezultatul alegerii este extrem de important, apare tendinţa de a temporiza, pentru a face cumva ca lucrurile să se cearnă de la sine, să devină mai evidentă în timp care este alegerea corectă. Riscul însă poate fi pe măsură, trăgând de timp, ne putem pomeni că în momentul în care ne-am hotărât, ea să nu mai fie valabilă.

Alegerile politice pe care individul le face, ar vrea să exprime concepţiile şi ideile sale, liberale, social-democrate, sau de altă natură. Din păcate, în România diferenţele doctrinare reprezintă doar un criteriu secundar, pe primul plan stând evaluarea politicienilor de vârf ce reprezintă în ochii electorului partidul. În condiţiile unor promisiuni populiste asemănătoare, a unor măsuri independente de doctrină, a unor lideri politici la fel de dezagreaţi, alegătorul se îndreaptă încet-încet spre acea buclă închisă, căutând să voteze nu ceva perfect, ci un rău mai mic. Este un fapt absolut supărator, că creşterile în sondaje se fac, în cea mai mare măsură, nu datorită faptelor bune realizate, ci datorită lucrurilor rele facute de competitori.

Am învăţat încă de mici, că rareori ni se întâmplă să avem în faţă o alegere perfectă. Aşa cum am arătat, ea nici nu mai ajunge la noi în mod conştient, fiind procesată automat, devenind reflex. De aceea este important să dăm curs intuiţiei sau raţiunii noastre şi să optăm pentru ceva cu care să fim împăcaţi, o alegere de care să nu ne fie ruşine şi pe care să ne-o putem justifica şi nouă şi altora, oricând. Chiar dacă alegem non-alegerea, preferând să lăsăm lucrurile să meargă, odată asumată aceasta, regretele noastre sunt minimizate şi începem să navigăm spre India. Poate nu vom ajunge acolo, dar vom descoperi America...