Având ca punct de plecare nuvela omonimă a lui Kurt Vonnegut, în anul 1995 apare filmul artistic "Harrison Bergeron".
Producţia este o distopie în care regula de bază era următoarea: "Oamenii nu se nasc egali. Este datoria guvernului să îi egalizeze". Cum o egalizare în sus era imposibilă, aceasta se făcea în jos, spre o mediocritate apăsătoare. Oamenii cu un intelect avansat erau siliţi să poarte nişte aparate-handicapuri, ce le ţiuiau periodic în urechi, împiedicându-i să aibă un flux al ideilor de lungă durată.
În societatea cu pricina, odată asigurată egalitatea între indivizi, alegerile fuseseră înlocuite cu tragerile la sorţi. Plecând de la această idee, se poate face o analiza interesantă pentru societatea românească. Cum ar fi un parlament obţinut prin tragere la sorţi (varianta B) faţă de cel actual (varianta A)? Sunt de discutat aspectele legate de cheltuieli, reprezentativitate, eficienţă, corupţie, performanţă. Să le luăm pe rând:
Cheltuielile în varianta B ar fi mai mici la început de mandat prin eliminarea alegerilor şi înlocuirea lor cu un sistem informatic de extragere a CNP-urilor celor înscrişi în cursă, pentru fiecare circumscriptie în parte. În rest nu ar fi diferenţe.
Principalul argument împotriva variantei B ar fi că prin tragere la sorţi nu s-ar respecta o reprezentativitate proporţională cu voinţa populară. Acest lucru nu este însă adevărat. Aleşii de către calculator ar forma la nivel naţional un eşantion destul de reprezentativ, prin simpatia sau afilierea lor la vreun partid. Ar exista însă o abatere statistică, nu ar fi o proporţionalitate perfectă. Dar niciun sistem de alegeri nu este perfect. Ultimele două sisteme încercate în România au fost criticate deopotrivă şi suscitat şi ele destule discuţii. Cum în România Partidul Celor Care Nu Voteaza ar câştiga detaşat orice alegeri, nici măcar nu ar mai suna rău o tragere la sorţi.
Eficienţa variantei B ar părea mai slabă, prin prisma faptului că ar fi adunaţi nişte oameni ce nu se cunosc unii cu alţii, fără lideri, fără să ştie prea bine ce trebuie să facă şi cum. Odată deprinse însă nişte chestiuni formale, ascultarea, discutarea, votarea unor legi nu ar pune probleme. Preşedinte al Parlamentului s-ar putea desemna decanul de vârstă, comisiile s-ar putea forma şi ele relativ uşor. Ar fi mai ineficient un astfel de parlament? Ar vota mai puţine legi? S-ar încurca, s-ar pierde în proceduri, ar chiuli mai mulţi? Nu, oamenii ar fi mult mai entuziaşti şi mai puşi pe treabă, în special la început.
Nici corupţia nu ar fi în varianta B mai mare decât acum. Nu s-ar face promisiuni anticipate şi nu s-ar plăti poliţe electorale. S-ar putea argumenta că, luaţi om cu om, parlamentarii ar putea fi uşor mituiţi, în timp ce în varianta actuală se respectă o anumită disciplină de partid. Cum activitatea parlamentarilor este transparentă, iar presa ar veghea permanent asupra lor, nu prea şi-ar permite să calce pe bec.
Care ar fi performanţa unui parlament tras la sorţi? Aceasta este mai greu de estimat. Ar propune şi ar dezbate mai puţine legi? Ar vota mai greu şi mai prost? Cel mai probabil, nu. Parlamentul nu reprezintă o grupare de specialişti, de jurişti sau economişti. El este un organism eterogen şi ar rămâne la fel şi în varianta B. O diferenţă ar fi dată de disciplina de partid. Dacă acum cele 5 partide voteaza aşa cum spun conducerile lor, în varianta B parlamentarii ar vota în principal după capul lor. Dar asta este de fapt şi idealul unui parlament, cel în care indivizii să nu fie manipulaţi. Acum practic legile sunt votate de către conducerile celor 5 partide. Cum din acestea doar 3 contează cu adevărat, practic circa 15 oameni sunt cei care stabilesc ţării.
De-a lungul vremii, oamenii au mai folosit întâmplarea pentru a efectua alegeri, în special în comunităţi religioase. Ei interpretau evenimente întâmplătoare pe baza credinţei. Chinezii antici erau convinşi că spiritele străbunilor sunt cele care ghidează comunitatea. Îndrumările acestora erau obţinute cu ajutorul oaselor de divinaţie trecute prin foc.
Sigur că un Parlament ales prin tragere la sorţi nu ar fi posibil în România. Politicienii ar fi împotrivă, poporul l-ar considera oricum o aiureală. Exerciţiul de mai sus este unul pur teoretic, menit însă a ridica întrebări cu privire la (im)perfecţiunea sistemului actual.
Mai sunt aspecte asupra cărora se poate discuta, dar în esenţă această variantă distopică nu prezintă dezavantaje majore faţă de varianta considerată cea mai democratică. Singura frustrare a cetăţeanului ar fi că şansele de a fi ales nu ar depinde deloc de munca, banii sau ştiinţa sa, ci de o loterie. De asemenea, oamenii ar fi frustraţi că nu şi-ar mai exercita dreptul la vot. Alegerea unui parlament nu se face însă pentru a satisface orgoliile unora, ci pentru a servi ţara, iar rezultatul ar putea fi chiar mai bun. În mod cert, chiar pestriţ şi plin de necunoscuţi, Parlamentul nu ar mai fi cea mai lipsită de încredere instituţie, cum este astăzi.
marți, octombrie 27, 2009
miercuri, septembrie 02, 2009
Evrika!
De mult timp mă gândesc ce s-ar putea face în România pentru ridicarea nivelului economic, pentru a remedia din problemele sociale, pentru a duce cu toţii o viaţa mai bună. Ce s-ar putea nu la un nivel teoretic, de netranspus în practică, ci la ceva viabil, care să funcţioneze.
Zilele trecute mi-a ajuns sub ochi manifestul Alexandrei Svet. Nu cred că aceasta este luminiţa de care avem nevoie pentru a ieşi la liman, deşi domnia sa este printre puţinii care pot demonstra asta cu buletinul (în limba rusă svet=lumină). Manifestul nu exprimă decât un şir de frustrări acumulate în mulţi dintre noi, fără însă a da soluţii clare la probleme. Beneficiind de sex-appeal-ul său, tânăra antreprenoare a reuşit să adune un capital de simpatie serios, suficient cât să ajungă în atenţia presei. Mă întreb dacă Alina Mungiu ar fi reuşit aceeaşi performanţa cu un manifest similar.
Alexandra caută să identifice oameni capabili care vor să schimbe lucrurile în bine. Nu este o noutate, ne aducem aminte de cei 15.000 de specialişti anunţati de Convenţia Democratică. Unii cunosc încercarea similara a partidului URR, format din tineri cu viziune, energie, cu aceeaşi dorinţa de schimbare a lucrurilor în bine. Fără a obţine rezultate notabile la alegeri, deşi a avut şi un candidat la preşedinţie, partidul a fuzionat în cele din urmă cu PNŢCD, iar membrii importanţi au migrat la partidele parlamentare. Alexandra nu are notorietatea şi nici nu dispune de fondurile necesare construirii unei mişcări de anvergură, care nu doar să poată intra în Parlament, ci şi să exercite actul guvernării fără compromisuri cu alte partide. Ar putea beneficia la început de ajutorul condescendent al unor moguli de presă, dar nici acesta nu ar fi suficient. Nici Oprescu, nici Patriciu, nici Teszari, oameni cu mult mai multa notorietate şi avere, nu ar putea concentra, în societatea românească de astăzi, o mişcare de mare amploare care să poată transpune în practică dezideratele de bază ale societăţii.
În lipsa unei strategii bine puse la punct, grupul de struţi transformaţi în vulturi, concentrat în jurul Alexandrei, s-ar comporta precum simpaticii înaripaţi din "Cartea junglei".
Atunci care este calea? Ce să facă oamenii cu CV-uri impresionante şi iubitori de ţară, pe care ea îi caută? Să nu aştepte să ajungă la putere pentru a schimba ceva, pentru ca asta nu este imposibil, dar necesita costuri enorme (sigur că având un buget de, să zicem, 100 miliarde de euro, gestionat corect, îi va putea eventual convinge în 4 ani pe alegători, dar nu are de unde strânge aceşti bani). Cei care declară că vor să dea o mână de ajutor României, să schimbe lucrurile, o pot face, iată câteva idei:
- aplicabil pentru toţi, indiferent de avere, să devină mai atenţi la ce se întâmplă în jur şi să caute să remedieze ei înşişi ce pot, iar dacă nu să apeleze la grupuri sau instituţii pentru ajutor. Dacă vezi o hârtie aruncată pe jos, o poţi ridica şi singur, fără să îţi cadă epoleţii, fără să te indignezi. Dacă vezi ceva în neregulă, nu aştepta să rezolve alţii.
- pentru toate categoriile profesionale, să se analizeze pe ei înşişi şi să caute să devină mândri de moralitatea şi profesionalismul lor. Să refuze mita de orice fel.
- pentru cei care au suficienţi bani şi care cred ca pot face CEVA din Parlament, să îşi pregătească din timp (cu 3-4 ani înainte) campania uninominală în colegiul dorit, discutând cu oamenii, arătându-le cine sunt, ce au făcut, ce vor să facă, dandu-le motive să îi voteze.
- pentru ziarişti, să îşi concentreze activitatea şi parte din timpul liber pe investigaţii oneste, pe scoaterea la lumină a lucrurilor imorale şi ilegale, nu pe bârfe şi can-can-uri. Să scrie despre oameni de calitate, să promoveze oamenii anonimi, dar competenţi şi de mare ţinută morală.
- pentru informaticieni, să se gândească la saituri si programe pe care le pot pune gratuit la dispoziţia societăţii, pentru a-i oferi un ajutor important. Să le transpună în practică, putându-l lua ca model pe Linus Torvalds.
- pentru profesori, să devină repere morale pentru elevii lor, să pedepsească trişarea şi să evalueze corect, în spirit docimologic. Să ofere gratuit un număr de ore de consultanţă şi meditaţii.
- pentru medici, să conceapă bloguri prin care să îşi împărtăşească din experienţă, tratamente de succes, etc. în folosul colegilor şi al pacienţilor.
- pentru jurişti, să îşi aloce un timp în care oferă consultanţă gratuită la cabinete sau pe saituri/bloguri. Să facă un portal cu întrebări şi răspunsuri frecvente la probleme.
- pentru manageri, sfaturi utile, strategii de succes, pe care le pot urma începătorii, sau alţi mici întreprinzători. Idei de afaceri, de creşteri ale vânzărilor, de creştere a calităţii.
- la fel, pentru orice alt cetăţean, există nenumărate moduri în care poate fi de folos celor din jurul său. Oferind ceva, fără să ceară în schimb vreun lucru, el va primi de fapt indirect o răsplată pentru ceea ce a facut. Fie că va avea un număr mai mare de clienţi, fie că va fi mai respectat în comunitatea sa, fie că va fi doar o chestie psihică ce te face să te simţi bine, ştiind că îi ajuţi pe alţii. Lucrurile se pot schimba de acum, începând de jos, fără să ne intrebăm unii pe alţii ce putem face şi fără ca să aşteptăm să ajungem la putere. Exemplul personal are o mare forţă persuasivă. Eu mi-am dat seama ce pot să fac şi voi face...
Zilele trecute mi-a ajuns sub ochi manifestul Alexandrei Svet. Nu cred că aceasta este luminiţa de care avem nevoie pentru a ieşi la liman, deşi domnia sa este printre puţinii care pot demonstra asta cu buletinul (în limba rusă svet=lumină). Manifestul nu exprimă decât un şir de frustrări acumulate în mulţi dintre noi, fără însă a da soluţii clare la probleme. Beneficiind de sex-appeal-ul său, tânăra antreprenoare a reuşit să adune un capital de simpatie serios, suficient cât să ajungă în atenţia presei. Mă întreb dacă Alina Mungiu ar fi reuşit aceeaşi performanţa cu un manifest similar.
Alexandra caută să identifice oameni capabili care vor să schimbe lucrurile în bine. Nu este o noutate, ne aducem aminte de cei 15.000 de specialişti anunţati de Convenţia Democratică. Unii cunosc încercarea similara a partidului URR, format din tineri cu viziune, energie, cu aceeaşi dorinţa de schimbare a lucrurilor în bine. Fără a obţine rezultate notabile la alegeri, deşi a avut şi un candidat la preşedinţie, partidul a fuzionat în cele din urmă cu PNŢCD, iar membrii importanţi au migrat la partidele parlamentare. Alexandra nu are notorietatea şi nici nu dispune de fondurile necesare construirii unei mişcări de anvergură, care nu doar să poată intra în Parlament, ci şi să exercite actul guvernării fără compromisuri cu alte partide. Ar putea beneficia la început de ajutorul condescendent al unor moguli de presă, dar nici acesta nu ar fi suficient. Nici Oprescu, nici Patriciu, nici Teszari, oameni cu mult mai multa notorietate şi avere, nu ar putea concentra, în societatea românească de astăzi, o mişcare de mare amploare care să poată transpune în practică dezideratele de bază ale societăţii.
În lipsa unei strategii bine puse la punct, grupul de struţi transformaţi în vulturi, concentrat în jurul Alexandrei, s-ar comporta precum simpaticii înaripaţi din "Cartea junglei".
Atunci care este calea? Ce să facă oamenii cu CV-uri impresionante şi iubitori de ţară, pe care ea îi caută? Să nu aştepte să ajungă la putere pentru a schimba ceva, pentru ca asta nu este imposibil, dar necesita costuri enorme (sigur că având un buget de, să zicem, 100 miliarde de euro, gestionat corect, îi va putea eventual convinge în 4 ani pe alegători, dar nu are de unde strânge aceşti bani). Cei care declară că vor să dea o mână de ajutor României, să schimbe lucrurile, o pot face, iată câteva idei:
- aplicabil pentru toţi, indiferent de avere, să devină mai atenţi la ce se întâmplă în jur şi să caute să remedieze ei înşişi ce pot, iar dacă nu să apeleze la grupuri sau instituţii pentru ajutor. Dacă vezi o hârtie aruncată pe jos, o poţi ridica şi singur, fără să îţi cadă epoleţii, fără să te indignezi. Dacă vezi ceva în neregulă, nu aştepta să rezolve alţii.
- pentru toate categoriile profesionale, să se analizeze pe ei înşişi şi să caute să devină mândri de moralitatea şi profesionalismul lor. Să refuze mita de orice fel.
- pentru cei care au suficienţi bani şi care cred ca pot face CEVA din Parlament, să îşi pregătească din timp (cu 3-4 ani înainte) campania uninominală în colegiul dorit, discutând cu oamenii, arătându-le cine sunt, ce au făcut, ce vor să facă, dandu-le motive să îi voteze.
- pentru ziarişti, să îşi concentreze activitatea şi parte din timpul liber pe investigaţii oneste, pe scoaterea la lumină a lucrurilor imorale şi ilegale, nu pe bârfe şi can-can-uri. Să scrie despre oameni de calitate, să promoveze oamenii anonimi, dar competenţi şi de mare ţinută morală.
- pentru informaticieni, să se gândească la saituri si programe pe care le pot pune gratuit la dispoziţia societăţii, pentru a-i oferi un ajutor important. Să le transpună în practică, putându-l lua ca model pe Linus Torvalds.
- pentru profesori, să devină repere morale pentru elevii lor, să pedepsească trişarea şi să evalueze corect, în spirit docimologic. Să ofere gratuit un număr de ore de consultanţă şi meditaţii.
- pentru medici, să conceapă bloguri prin care să îşi împărtăşească din experienţă, tratamente de succes, etc. în folosul colegilor şi al pacienţilor.
- pentru jurişti, să îşi aloce un timp în care oferă consultanţă gratuită la cabinete sau pe saituri/bloguri. Să facă un portal cu întrebări şi răspunsuri frecvente la probleme.
- pentru manageri, sfaturi utile, strategii de succes, pe care le pot urma începătorii, sau alţi mici întreprinzători. Idei de afaceri, de creşteri ale vânzărilor, de creştere a calităţii.
- la fel, pentru orice alt cetăţean, există nenumărate moduri în care poate fi de folos celor din jurul său. Oferind ceva, fără să ceară în schimb vreun lucru, el va primi de fapt indirect o răsplată pentru ceea ce a facut. Fie că va avea un număr mai mare de clienţi, fie că va fi mai respectat în comunitatea sa, fie că va fi doar o chestie psihică ce te face să te simţi bine, ştiind că îi ajuţi pe alţii. Lucrurile se pot schimba de acum, începând de jos, fără să ne intrebăm unii pe alţii ce putem face şi fără ca să aşteptăm să ajungem la putere. Exemplul personal are o mare forţă persuasivă. Eu mi-am dat seama ce pot să fac şi voi face...
marți, august 11, 2009
Homo economicus mioriticus
Asistând la discuţiile din cadrul Academiei platonice, Diogene cinicul ascultă definiţia propusă de Platon pentru om: un animal biped, fără pene. Poznaş precum îl ştim, la următoarea întâlnire se strecoară cu un cocoş viu sub mantie, pe care avusese grijă să îl jumulească în prealabil. Îl aruncă în aer, în mijlocul auditoriului, exclamând cu cinism: iată omul lui Platon! Astfel îl determină pe acesta să mai adauge o condiţie la definiţia sa: care are unghii late.
Dincolo de umorul anecdotei, vedem cum încercările de definire din antichitate căutau să pornească de la un termen general şi apoi să restrângă aria la ceea ce îşi doreau, prin termeni cât mai puţini şi mai simpli. Homo economicus este definit în literatura de specialitate drept individul care acţionează raţional şi din interes propriu.
Bun exemplu în teoria economică mondială, avatarul său românesc este, din păcate, la fel de îndepărtat de arhetipul său, precum erau şi comuniştii autohtoni de cei din teoriile lui Marx. Raţionalitatea pare a avea o mutaţie ciudată pe plaiurile mioritice, ea fiind înlocuită de grandomanie. Interesul propriu este reprezentat şi el de o variantă extrem de limitativă, predominant pe termen foarte scurt, intitulată instinct.
Economia românească s-a dezvoltat pornind de la aceste noi baze, mai puţin analizate de către economişti. Rezultatul îl vedem tot mai clar, pe zi ce trece. Am trecut, în mai puţin de un an, de la o economie care "duduia" la o contracţie severă, depaşind prognozele cele mai pesimiste ale guvernanţilor. Grandomania s-a tradus în tagma politicienilor printr-un optimist exagerat, o ignoranţă crasă a ideilor de economie sănătoasă, plus-valoare şi creştere sustenabilă. În sistemul economic ea s-a resimţit prin dezvoltări bazate pe wishful thinking, în loc de situaţii reale şi prognoze realiste. De asemenea, lipsa unor strategii clare şi a unor variante de back-up, au contribuit şi ele la scăderea economică actuală.
Instinctul a slăbit prevederea. Interesul propriu mioritic este prezentul. În varianta A a grandomaniei instinctuale prefer siguranţa leneşă a locului de muncă. Oricum eu sunt cel mai tare, se ştie, dar nu vreau să risc. E mai comod să mă fac că lucrez şi să iau bani pentru asta. Stau aici cuminte, că economia de piaţă e sălbatică şi nu vreau să fiu stresat. Poate mă ţine statul până ies la pensie, ca el e un angajator uman. Numai să nu vină ăia urâţii de la FMI cu pretenţii să se reducă din bugetari. Ufff, lasă că are grijă statu' de mine, chiar dacă nu fac nimic!
În varianta B mă lansez în afaceri. Am făcut bani, vreau să mă bucur de ei acum, să arăt că îi am, să crape vecinu de la 4 de ciudă. Îmi iau repede un SUV să mă invidieze tot blocul. Ce, economic nu se justifică? Se justifică social! Când rămân fără bani, mă port ca şi cum aş avea în continuare. Spun că am, trăiesc din credite, păstrez aparenţele, iar când vine scadenţa mai văd eu. Noroc cu ăla care a inventat liniile de credit şi pot sta încontinuu cu linia trasă integral. Ce, era altul scopul ei şi aşa dobânda e foarte mare? Lasă că poate îmi revin. Poate dau un tun. Poate câştig la loto...
Pe tiparul acestei gândiri, încercăm acum să ne revenim din criză. Toată lumea spune: să facem şosele, să dăm credite, să dăm subvenţii, să dăm ajutoare, să atragem fonduri europene, să dăm afară bugetari, să nu mai furăm!
Facem şosele de miliarde, care nu se termină niciodată, cu termen de garanţie până la prima ploaie. Dăm credite unor firme care dau faliment la scadenţa primei rate, pentru că nu se pricep să construiască treptat, pe termen lung, o afacere. Dăm subvenţii şi ajutoare nu să încurajăm productivitatea, ci doar ca măsuri sociale. Atragem fonduri europene să îi îmbogăţim pe consultanţii care ni le fac. Poate facem şi o pensiune în Palilula, ce dacă nu ştie nimeni cum ajunge acolo. Şi tot dăm afară din personalul redundant. 20% din bugetari, adică 150 de mii. Ah, nu toţi, doar cei din aparatul administrativ, vreo 3500. Nu, 10%, doar 1700. Nu anul ăsta, ştim că sunt alegeri şi nu dă bine. La anu' domnul prim-ministru va anunţa triumfător disponibilizările! De fapt erau 10% din 20%, adica vreo 35. Se anunţă încheierea colaborării cu cel de-al treilea paznic de la Ministerul Muncii. Ura, suntem salvaţi, a acceptat cele 5 salarii ca bonus, pentru că a ieşit la pensie pe caz de boală!
Lipsiţi de idei proprii, finanţiştii români se uită peste gard la suratele europene şi încearcă să se inspire de acolo. Câtă vreme însă măsurile luate de guvern nu vor include o parte semnificativă de auto-control şi de feed-back, rezultatele vor fi mult în urma aşteptărilor. Românul nu va începe să devină raţional dacă nu va fi cumva determinat să înceapă să facă asta. Va face mereu treaba de mântuială, dacă ştie că foarte puţin contează calitatea. Nici nu se va gândi la propriul interes pe termen lung, ci doar la câştigul imediat, dacă aceasta i se permite. Pe termen lung, o măsură fundamentală ar trebui să se refere la creşterea calităţii învăţământului la toate nivelele, dar aceasta este subiectul unei alte postări. Pe termen scurt trebuie înţeles că măsurile economice e musai să ajute şi să stimuleze în acelaşi timp evoluţia spre un homo economicus germanicus. Că nu este suficient să dai o lege, dacă nu prevezi şi sancţiuni. Ca degeaba ai şi pedepse, dacă nu le pui în aplicare. Că degeaba le aplici, dacă rezultatele aplicării lor vin la Sf. Aşteaptă.
Ca atare, atunci când faci autostrăzi le faci să ţină zeci de ani şi prevezi de la început toate posibilităţile. Când dai credite pentru IMM-uri, condiţionezi accesarea lor de certificarea unei gândiri economice bune, pui la dispoziţie cursuri de formare a gândirii economice manageriale, ceri proiecte, îl determini pe patron să înveţe cum să îşi conducă bine firma, dacă vrea un credit.
Când oferi subvenţii o faci cu un plan pe termen foarte lung, încurajând investiţii în tehnică de vârf, în ecologie, în viitor. Când reduci schema bugetară, o faci simplificând birocraţia, utilizând tehnica de calcul. Personalul disponibilizat îl determini să se recalifice, să îşi găsească de lucru, îl ajuţi să îşi deschidă o firmă, nu îi finanţezi nemunca. Sau îi arăţi după o evaluare care îi sunt calităţile şi ce joburi i se potrivesc cel mai bine. Şi ce este esenţial, îl informezi foarte bine. Scoţi un buletin lunar informativ, pentru firme, PFA, sau simpli angajati, in care specifici toate chestiunile esentiale si cele importante care ii privesc. Pui linkuri spre informaţiile detaliate şi te asiguri că toată lumea ştie unde se găsesc acestea şi că nu uită de existenţa lor. Nu e complicat deloc.
Fără aceste măsuri, inspirate din teoria sistemelor cu reacţie, progresul României va fi foarte lent. Vom fi precum Ahile cel iute de picior din paradoxul lui Zenon, care nu poate ajunge nicicând broasca ţestoasă aflată cu câţiva paşi înaintea sa. Numai că rolurile ar fi inversate. România ar fi broasca ce trebuie să ajungă o Europă aflată în faţă, în postura lui Ahile. Nu vom mai avea o serie convergentă, ci ne vom baza pe faptul ca Ahile la un moment dat poate îmbătrâneşte. Până atunci însă, atributul "mioriticus" din titlul postării se dovedeşte a fi detaliul minor, dar semnificativ, ce separă cocoşul înfumurat şi instinctual românesc de omul economic modern.
Dincolo de umorul anecdotei, vedem cum încercările de definire din antichitate căutau să pornească de la un termen general şi apoi să restrângă aria la ceea ce îşi doreau, prin termeni cât mai puţini şi mai simpli. Homo economicus este definit în literatura de specialitate drept individul care acţionează raţional şi din interes propriu.
Bun exemplu în teoria economică mondială, avatarul său românesc este, din păcate, la fel de îndepărtat de arhetipul său, precum erau şi comuniştii autohtoni de cei din teoriile lui Marx. Raţionalitatea pare a avea o mutaţie ciudată pe plaiurile mioritice, ea fiind înlocuită de grandomanie. Interesul propriu este reprezentat şi el de o variantă extrem de limitativă, predominant pe termen foarte scurt, intitulată instinct.
Economia românească s-a dezvoltat pornind de la aceste noi baze, mai puţin analizate de către economişti. Rezultatul îl vedem tot mai clar, pe zi ce trece. Am trecut, în mai puţin de un an, de la o economie care "duduia" la o contracţie severă, depaşind prognozele cele mai pesimiste ale guvernanţilor. Grandomania s-a tradus în tagma politicienilor printr-un optimist exagerat, o ignoranţă crasă a ideilor de economie sănătoasă, plus-valoare şi creştere sustenabilă. În sistemul economic ea s-a resimţit prin dezvoltări bazate pe wishful thinking, în loc de situaţii reale şi prognoze realiste. De asemenea, lipsa unor strategii clare şi a unor variante de back-up, au contribuit şi ele la scăderea economică actuală.
Instinctul a slăbit prevederea. Interesul propriu mioritic este prezentul. În varianta A a grandomaniei instinctuale prefer siguranţa leneşă a locului de muncă. Oricum eu sunt cel mai tare, se ştie, dar nu vreau să risc. E mai comod să mă fac că lucrez şi să iau bani pentru asta. Stau aici cuminte, că economia de piaţă e sălbatică şi nu vreau să fiu stresat. Poate mă ţine statul până ies la pensie, ca el e un angajator uman. Numai să nu vină ăia urâţii de la FMI cu pretenţii să se reducă din bugetari. Ufff, lasă că are grijă statu' de mine, chiar dacă nu fac nimic!
În varianta B mă lansez în afaceri. Am făcut bani, vreau să mă bucur de ei acum, să arăt că îi am, să crape vecinu de la 4 de ciudă. Îmi iau repede un SUV să mă invidieze tot blocul. Ce, economic nu se justifică? Se justifică social! Când rămân fără bani, mă port ca şi cum aş avea în continuare. Spun că am, trăiesc din credite, păstrez aparenţele, iar când vine scadenţa mai văd eu. Noroc cu ăla care a inventat liniile de credit şi pot sta încontinuu cu linia trasă integral. Ce, era altul scopul ei şi aşa dobânda e foarte mare? Lasă că poate îmi revin. Poate dau un tun. Poate câştig la loto...
Pe tiparul acestei gândiri, încercăm acum să ne revenim din criză. Toată lumea spune: să facem şosele, să dăm credite, să dăm subvenţii, să dăm ajutoare, să atragem fonduri europene, să dăm afară bugetari, să nu mai furăm!
Facem şosele de miliarde, care nu se termină niciodată, cu termen de garanţie până la prima ploaie. Dăm credite unor firme care dau faliment la scadenţa primei rate, pentru că nu se pricep să construiască treptat, pe termen lung, o afacere. Dăm subvenţii şi ajutoare nu să încurajăm productivitatea, ci doar ca măsuri sociale. Atragem fonduri europene să îi îmbogăţim pe consultanţii care ni le fac. Poate facem şi o pensiune în Palilula, ce dacă nu ştie nimeni cum ajunge acolo. Şi tot dăm afară din personalul redundant. 20% din bugetari, adică 150 de mii. Ah, nu toţi, doar cei din aparatul administrativ, vreo 3500. Nu, 10%, doar 1700. Nu anul ăsta, ştim că sunt alegeri şi nu dă bine. La anu' domnul prim-ministru va anunţa triumfător disponibilizările! De fapt erau 10% din 20%, adica vreo 35. Se anunţă încheierea colaborării cu cel de-al treilea paznic de la Ministerul Muncii. Ura, suntem salvaţi, a acceptat cele 5 salarii ca bonus, pentru că a ieşit la pensie pe caz de boală!
Lipsiţi de idei proprii, finanţiştii români se uită peste gard la suratele europene şi încearcă să se inspire de acolo. Câtă vreme însă măsurile luate de guvern nu vor include o parte semnificativă de auto-control şi de feed-back, rezultatele vor fi mult în urma aşteptărilor. Românul nu va începe să devină raţional dacă nu va fi cumva determinat să înceapă să facă asta. Va face mereu treaba de mântuială, dacă ştie că foarte puţin contează calitatea. Nici nu se va gândi la propriul interes pe termen lung, ci doar la câştigul imediat, dacă aceasta i se permite. Pe termen lung, o măsură fundamentală ar trebui să se refere la creşterea calităţii învăţământului la toate nivelele, dar aceasta este subiectul unei alte postări. Pe termen scurt trebuie înţeles că măsurile economice e musai să ajute şi să stimuleze în acelaşi timp evoluţia spre un homo economicus germanicus. Că nu este suficient să dai o lege, dacă nu prevezi şi sancţiuni. Ca degeaba ai şi pedepse, dacă nu le pui în aplicare. Că degeaba le aplici, dacă rezultatele aplicării lor vin la Sf. Aşteaptă.
Ca atare, atunci când faci autostrăzi le faci să ţină zeci de ani şi prevezi de la început toate posibilităţile. Când dai credite pentru IMM-uri, condiţionezi accesarea lor de certificarea unei gândiri economice bune, pui la dispoziţie cursuri de formare a gândirii economice manageriale, ceri proiecte, îl determini pe patron să înveţe cum să îşi conducă bine firma, dacă vrea un credit.
Când oferi subvenţii o faci cu un plan pe termen foarte lung, încurajând investiţii în tehnică de vârf, în ecologie, în viitor. Când reduci schema bugetară, o faci simplificând birocraţia, utilizând tehnica de calcul. Personalul disponibilizat îl determini să se recalifice, să îşi găsească de lucru, îl ajuţi să îşi deschidă o firmă, nu îi finanţezi nemunca. Sau îi arăţi după o evaluare care îi sunt calităţile şi ce joburi i se potrivesc cel mai bine. Şi ce este esenţial, îl informezi foarte bine. Scoţi un buletin lunar informativ, pentru firme, PFA, sau simpli angajati, in care specifici toate chestiunile esentiale si cele importante care ii privesc. Pui linkuri spre informaţiile detaliate şi te asiguri că toată lumea ştie unde se găsesc acestea şi că nu uită de existenţa lor. Nu e complicat deloc.
Fără aceste măsuri, inspirate din teoria sistemelor cu reacţie, progresul României va fi foarte lent. Vom fi precum Ahile cel iute de picior din paradoxul lui Zenon, care nu poate ajunge nicicând broasca ţestoasă aflată cu câţiva paşi înaintea sa. Numai că rolurile ar fi inversate. România ar fi broasca ce trebuie să ajungă o Europă aflată în faţă, în postura lui Ahile. Nu vom mai avea o serie convergentă, ci ne vom baza pe faptul ca Ahile la un moment dat poate îmbătrâneşte. Până atunci însă, atributul "mioriticus" din titlul postării se dovedeşte a fi detaliul minor, dar semnificativ, ce separă cocoşul înfumurat şi instinctual românesc de omul economic modern.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
