De ce trişează oamenii? Ei bravos, pentru că pot! Şi pentru că avantajele aduse sunt mai appealing decât eventualele dezavantaje. Sau că speră să nu fie descoperiţi şi atunci să aibă doar avantaje. De mai multe feluri, funcţie de trişor. Când e vorba de jocurile de trivia, avantajele căutate cel mai frecvent sunt respectul şi admiraţia celorlalţi.
Imensa majoritate a şmecheriilor sunt încercate de băieţi, adică tineri între 15 si 25 de ani. Ei se apucă să caute variante de îmbunătăţire ale performanţelor în joc, începând cu cele mai simple - liste ordonate şi la îndemână cu răspunsuri, până la cele mai complexe, reprezentând mici programe informatice care stochează întrebarea cu răspuns cu tot într-o bază de date, pentru a fi regăsită rapid şi automat la umătoarea apariţie. Fetele nu au răbdarea şi pasiunea de a-şi dedica atâta timp unei astfel de chestiuni. Poate din acest motiv cea mai cunoscută hackeriţă este doar una fictivă, Acid Burn (Angelina Jolie) în Hackers .
Cum nimeni nu te priveşte cum joci şi tastezi, este destul de dificil de demonstrat fără echivoc vinovăţia cuiva. Suspiciunile apar în urma obţinerii unor performanţe ce ies din limitele medii ale curbei gaussiene. Atunci se găsesc destui morloci care îl vor pe sărmanul eloi doborât de pe piedestal, tărât în mizerie şi adus în piaţa centrală pentru a fi supus oprobriului public. Guilty as charged until proving innocent!
Uneori trişorii se lasă imbătaţi de succes şi uită de principiul că nu poţi fi prins decât dacă joci prea bine. Cum uneori aceeaşi întrebarea poate fi formulată niţel diferit, devine inexplicabil cum la una din întrebări răspunzi instant, iar la cealaltă deloc. Sau cum poţi răspunde intr-o secundă, cu precizie maximă, ce poziţie în alfabetul ebraic are litera alef. Sau scriind un răspuns greşit, dar acceptat de sistem drept corect, dintr-o eroare de introducere sau verificare. Cum Eliot Ness-ii sunt puţini şi au altele mai bune de făcut, trişorii nu prea sunt descoperiţi decât în cazurile ultraflagrante. Atunci însă vinovăţiile lor devin evidente, dar ei continuă să se declare inocenţi, explicând totul prin antrenament intensiv sau neatenţie. Aşa cum se motivează şi reţinerea sutelor de subiecte cu rezolvări la bacalaureat. Şi mai sunt şi oameni care îi cred.
Mai există o categorie aparte, cei cu o gândire egalitaristă. Ei când ajung, organizatori, caută să echilibreze disputele, pentru a le face mai interesante. Îşi asumă rolul Dianei Moon Glampers din nuvela lui Kurt Vonnegut Harrison Bergeron. Ori le dau răspunsurile celor mai slabi, ori îi banează sau floodează pe cei mai buni. Acţiunea este însă una ascunsă, pentru a păstra aparenţele unei dispute corecte. Germenii bolşevismului stau exact în astfel de gândiri. În spatele ideii că oamenii trebuie să fie egali, sensul democratic al egalităţii în drepturi şi în faţa legilor este convertit într-o varianta procustiană în care este mult mai uşor să faci egalitate în jos. Pe un om puternic şi inteligent îl poţi face uşor slab, îl poţi handicapa fizic şi mental, dar pe un prost nu îl vei putea transforma niciodată într-un geniu.
vineri, iulie 31, 2009
joi, iulie 30, 2009
Cultura generală şi trivia
Cuvântul "trivia" a intrat tiptil în limba română, deşi încă nu a apărut în dicţionare, odată cu apariţia joculeţelor cu întrebări la care privitorul este invitat să răspundă. Termenul american de trivia questions se referă la curiozităţi, ceva gen "ştiaţi că...?". Românii l-au preluat şi pentru că le place să îşi măsoare forţele, singuri sau unii cu alţii, au început să se joace.
La prima vedere, pare un joc inteligent, de natură a-ţi stimula creierul. Îmbină elemente de cultură generală cu timpul de reacţie, viteza de tastare sau clicare pe maus, ori cu abilităţile de ghicitor. Se pretează la jocul de unul singur, cu roboţi, dar şi cu mai mulţi competitori, la concursuri pe echipe, se mai îmbină cu elemente de strategie şi poate da chiar dependenţă.
Jocul este prezent pe internet în diverse forme, de la chestionare de tip grilă pe saituri, până la roboţi de irc, dc, sau orice alt mediu care presupune posibilitatea de a discuta în "camere" cu mai mulţi interlocutori simultan. Urmare a succesului de public al jocului TV "Vrei să fii miliardar?" au apărut şi variante web cu premii, care însă nu au avut succesul scontat. Astăzi este la modă varianta conquiztador, dezvoltată de programatori unguri şi cumpărată de Pro TV. Ea reuşeşte să îmbine de o manieră interesantă aleatorul cu strategia şi cunoştinţele, e stimulativ prin clasamente de mai multe feluri şi prin premii pentru cei ce joacă mult.
Nu ar fi un lucru rău, dacă s-ar face cu moderaţie şi s-ar păstra o oarecare detaşare a individului de performanţele obţinute în joc. Dorinţa de a deveni însă tot mai buni în ceea ce facem ne face să ne implicăm adânc. Vrem să ajungem cei mai rapizi, cei mai buni, primii în top, cei mai cei. Cu preţul a sute şi sute de ore petrecute în faţa calculatorului. Jocul are şi efect educativ, putem afla prin intermediul lui despre lucruri interesante, care să ne motiveze să cercetăm suplimentar, să aflăm mai multe. Din păcate, această latură a sa este mai puţin exploatată. Nu ajungem să ne retragem din mijlocul jocului, pentru că am întâlnit o întrebare fascinantă, despre care vrem să citim. Prinşi în concurs, căutăm să ne îmbunătăţim scorul, iar psihicul nostru să se mândrească cu progresul făcut.
Calitatea întrebărilor este un alt aspect important. O întrebare de genul "Cum îi chema pe cei trei muşchetari?" nu îl face pe nimeni mai deştept (cu excepţia notabilă a lui Jamal Malik, care câştigă un purcoi de bani datorită ei, prin faptul ca alege la întâmplare varianta corectă, dar asta este altă poveste). Întrebări de genul "Ce număr are pe tricou hocheistul Kosa de la SC Miercurea Ciuc?" nu sunt nici măcar de trivia. Sunt chestiuni total neinteresante, unde nici măcar logica unei aproximări nu îşi are sensul. Cele din care să poţi învăţa cu adevărat ceva util sau interesant sunt totuşi puţine. Procesul de învăţare foloseşte verificarea prin întrebări doar ca unealtă feed-back pentru fixarea noţiunilor, nu exclude informarea prealabilă despre subiect. Trivia propune o învăţare inversă, pornind de la întrebare la detaliile pe care cititorul este invitat eventual să le aprofundeze.
Această diferenţă, centrarea pe detaliu, lucru nu atât de important precum conceptul în sine, scad din meritele culturale ale jocului. Având în vedere că este totuşi şi un duel intelectual distractiv, unde se mai poate folosi şi cultura individuală, pe lângă memorie şi viteză, nu este de lepădat. Condiţia este să fie făcut cu moderaţie şi ca jucătorul să nu îşi închipuie că dacă joacă luni întregi şi reuşeşte să memoreze aproape toate întrebările, devine automat şi cel mai deştept individ din România şi din Univers.
La prima vedere, pare un joc inteligent, de natură a-ţi stimula creierul. Îmbină elemente de cultură generală cu timpul de reacţie, viteza de tastare sau clicare pe maus, ori cu abilităţile de ghicitor. Se pretează la jocul de unul singur, cu roboţi, dar şi cu mai mulţi competitori, la concursuri pe echipe, se mai îmbină cu elemente de strategie şi poate da chiar dependenţă.
Jocul este prezent pe internet în diverse forme, de la chestionare de tip grilă pe saituri, până la roboţi de irc, dc, sau orice alt mediu care presupune posibilitatea de a discuta în "camere" cu mai mulţi interlocutori simultan. Urmare a succesului de public al jocului TV "Vrei să fii miliardar?" au apărut şi variante web cu premii, care însă nu au avut succesul scontat. Astăzi este la modă varianta conquiztador, dezvoltată de programatori unguri şi cumpărată de Pro TV. Ea reuşeşte să îmbine de o manieră interesantă aleatorul cu strategia şi cunoştinţele, e stimulativ prin clasamente de mai multe feluri şi prin premii pentru cei ce joacă mult.
Nu ar fi un lucru rău, dacă s-ar face cu moderaţie şi s-ar păstra o oarecare detaşare a individului de performanţele obţinute în joc. Dorinţa de a deveni însă tot mai buni în ceea ce facem ne face să ne implicăm adânc. Vrem să ajungem cei mai rapizi, cei mai buni, primii în top, cei mai cei. Cu preţul a sute şi sute de ore petrecute în faţa calculatorului. Jocul are şi efect educativ, putem afla prin intermediul lui despre lucruri interesante, care să ne motiveze să cercetăm suplimentar, să aflăm mai multe. Din păcate, această latură a sa este mai puţin exploatată. Nu ajungem să ne retragem din mijlocul jocului, pentru că am întâlnit o întrebare fascinantă, despre care vrem să citim. Prinşi în concurs, căutăm să ne îmbunătăţim scorul, iar psihicul nostru să se mândrească cu progresul făcut.
Calitatea întrebărilor este un alt aspect important. O întrebare de genul "Cum îi chema pe cei trei muşchetari?" nu îl face pe nimeni mai deştept (cu excepţia notabilă a lui Jamal Malik, care câştigă un purcoi de bani datorită ei, prin faptul ca alege la întâmplare varianta corectă, dar asta este altă poveste). Întrebări de genul "Ce număr are pe tricou hocheistul Kosa de la SC Miercurea Ciuc?" nu sunt nici măcar de trivia. Sunt chestiuni total neinteresante, unde nici măcar logica unei aproximări nu îşi are sensul. Cele din care să poţi învăţa cu adevărat ceva util sau interesant sunt totuşi puţine. Procesul de învăţare foloseşte verificarea prin întrebări doar ca unealtă feed-back pentru fixarea noţiunilor, nu exclude informarea prealabilă despre subiect. Trivia propune o învăţare inversă, pornind de la întrebare la detaliile pe care cititorul este invitat eventual să le aprofundeze.
Această diferenţă, centrarea pe detaliu, lucru nu atât de important precum conceptul în sine, scad din meritele culturale ale jocului. Având în vedere că este totuşi şi un duel intelectual distractiv, unde se mai poate folosi şi cultura individuală, pe lângă memorie şi viteză, nu este de lepădat. Condiţia este să fie făcut cu moderaţie şi ca jucătorul să nu îşi închipuie că dacă joacă luni întregi şi reuşeşte să memoreze aproape toate întrebările, devine automat şi cel mai deştept individ din România şi din Univers.
miercuri, iulie 29, 2009
Alegerea perfectă
Libertatea ne conferă dreptul de a alege fără restricţii. La scurte intervale de timp intervin momente în care suntem nevoiţi să facem alegeri. Unele sunt atât de fireşti încât alternativele nici nu le mai luăm în seamă, iar atunci nu ni se mai pare că de fapt noi am ales ceva. Altele par nesemnificative, dar viaţa noastră se poate schimba radical dintr-o chestiune măruntă.
Alain Resnais explorează în Smoking/ No Smoking ce schimbări poate aduce în timp o ţigară (ne)fumată la un moment dat. Serialul The outer limits cercetează şi el, în mai multe episoade, actul alegerii. În In another life avem imaginea unui Multivers, ca un fel de arbore în care fiecare decizie pe care am luat-o la un moment dat dă naştere unor noi variante de "eu", creându-se astfel un arbore gigantic de lumi pentru fiecare persoană, versiuni ale aceluiaşi individ, care pot ajunge să comunice cu alter ego-urile sale (idee explotatată şi de The One ).
O mare problemă apare însă când nu avem două sau mai multe posibilităţi din care alegerea optimă să reiasă imediat. Atunci când variantele sunt aparent echilibrate. Atunci când nu putem evalua care variantă ne va conduce spre un rezultat mai bun. În acel moment, mecanismul intern psihic care caută alegerea ideală intră într-o buclă închisă, recunoscută la nivel conştient drept nehotărâre. Alegerea presupune existenţa a minimum două opţiuni. Ea de multe ori se prezintă drept una exclusivă, dar inteligenţa noastră a făcut posibil să o putem transforma într-una reunită, anulând exclusivitatea aparentă de la început. Dacă vrem în egală măsură să vizualizăm şi meciul şi filmul de pe alt program, putem să înregistrăm unul din ele, sau să folosim două televizoare.
Alteori bucla cu pricina nu poate fi eludată şi atunci ni se înfăţişează o nouă opţiune: aceea de a nu alege. De obicei aceasta este cea mai nedorită, omul preferând să dea curs unui imbold, să facă în final alegerea, asumându-şi riscul ca ea să nu fie una fericită. Totuşi, când rezultatul alegerii este extrem de important, apare tendinţa de a temporiza, pentru a face cumva ca lucrurile să se cearnă de la sine, să devină mai evidentă în timp care este alegerea corectă. Riscul însă poate fi pe măsură, trăgând de timp, ne putem pomeni că în momentul în care ne-am hotărât, ea să nu mai fie valabilă.
Alegerile politice pe care individul le face, ar vrea să exprime concepţiile şi ideile sale, liberale, social-democrate, sau de altă natură. Din păcate, în România diferenţele doctrinare reprezintă doar un criteriu secundar, pe primul plan stând evaluarea politicienilor de vârf ce reprezintă în ochii electorului partidul. În condiţiile unor promisiuni populiste asemănătoare, a unor măsuri independente de doctrină, a unor lideri politici la fel de dezagreaţi, alegătorul se îndreaptă încet-încet spre acea buclă închisă, căutând să voteze nu ceva perfect, ci un rău mai mic. Este un fapt absolut supărator, că creşterile în sondaje se fac, în cea mai mare măsură, nu datorită faptelor bune realizate, ci datorită lucrurilor rele facute de competitori.
Am învăţat încă de mici, că rareori ni se întâmplă să avem în faţă o alegere perfectă. Aşa cum am arătat, ea nici nu mai ajunge la noi în mod conştient, fiind procesată automat, devenind reflex. De aceea este important să dăm curs intuiţiei sau raţiunii noastre şi să optăm pentru ceva cu care să fim împăcaţi, o alegere de care să nu ne fie ruşine şi pe care să ne-o putem justifica şi nouă şi altora, oricând. Chiar dacă alegem non-alegerea, preferând să lăsăm lucrurile să meargă, odată asumată aceasta, regretele noastre sunt minimizate şi începem să navigăm spre India. Poate nu vom ajunge acolo, dar vom descoperi America...
Alain Resnais explorează în Smoking/ No Smoking ce schimbări poate aduce în timp o ţigară (ne)fumată la un moment dat. Serialul The outer limits cercetează şi el, în mai multe episoade, actul alegerii. În In another life avem imaginea unui Multivers, ca un fel de arbore în care fiecare decizie pe care am luat-o la un moment dat dă naştere unor noi variante de "eu", creându-se astfel un arbore gigantic de lumi pentru fiecare persoană, versiuni ale aceluiaşi individ, care pot ajunge să comunice cu alter ego-urile sale (idee explotatată şi de The One ).
O mare problemă apare însă când nu avem două sau mai multe posibilităţi din care alegerea optimă să reiasă imediat. Atunci când variantele sunt aparent echilibrate. Atunci când nu putem evalua care variantă ne va conduce spre un rezultat mai bun. În acel moment, mecanismul intern psihic care caută alegerea ideală intră într-o buclă închisă, recunoscută la nivel conştient drept nehotărâre. Alegerea presupune existenţa a minimum două opţiuni. Ea de multe ori se prezintă drept una exclusivă, dar inteligenţa noastră a făcut posibil să o putem transforma într-una reunită, anulând exclusivitatea aparentă de la început. Dacă vrem în egală măsură să vizualizăm şi meciul şi filmul de pe alt program, putem să înregistrăm unul din ele, sau să folosim două televizoare.
Alteori bucla cu pricina nu poate fi eludată şi atunci ni se înfăţişează o nouă opţiune: aceea de a nu alege. De obicei aceasta este cea mai nedorită, omul preferând să dea curs unui imbold, să facă în final alegerea, asumându-şi riscul ca ea să nu fie una fericită. Totuşi, când rezultatul alegerii este extrem de important, apare tendinţa de a temporiza, pentru a face cumva ca lucrurile să se cearnă de la sine, să devină mai evidentă în timp care este alegerea corectă. Riscul însă poate fi pe măsură, trăgând de timp, ne putem pomeni că în momentul în care ne-am hotărât, ea să nu mai fie valabilă.
Alegerile politice pe care individul le face, ar vrea să exprime concepţiile şi ideile sale, liberale, social-democrate, sau de altă natură. Din păcate, în România diferenţele doctrinare reprezintă doar un criteriu secundar, pe primul plan stând evaluarea politicienilor de vârf ce reprezintă în ochii electorului partidul. În condiţiile unor promisiuni populiste asemănătoare, a unor măsuri independente de doctrină, a unor lideri politici la fel de dezagreaţi, alegătorul se îndreaptă încet-încet spre acea buclă închisă, căutând să voteze nu ceva perfect, ci un rău mai mic. Este un fapt absolut supărator, că creşterile în sondaje se fac, în cea mai mare măsură, nu datorită faptelor bune realizate, ci datorită lucrurilor rele facute de competitori.
Am învăţat încă de mici, că rareori ni se întâmplă să avem în faţă o alegere perfectă. Aşa cum am arătat, ea nici nu mai ajunge la noi în mod conştient, fiind procesată automat, devenind reflex. De aceea este important să dăm curs intuiţiei sau raţiunii noastre şi să optăm pentru ceva cu care să fim împăcaţi, o alegere de care să nu ne fie ruşine şi pe care să ne-o putem justifica şi nouă şi altora, oricând. Chiar dacă alegem non-alegerea, preferând să lăsăm lucrurile să meargă, odată asumată aceasta, regretele noastre sunt minimizate şi începem să navigăm spre India. Poate nu vom ajunge acolo, dar vom descoperi America...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
